Furia noastră poate fi semnalul că facem și dăm mai mult
decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru
noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri. Așa
cum durerea fizică ne transmite să ne retragem mâna din dreptul
flăcării aragazului, durerea provocată de furia noastră apără
însăși integritatea sinelui nostru.
În ciuda acestei realități, femeile au fost descurajate
să-și recunoască și să-și exprime direct furia. Suntem făcute să
avem grijă de ceilalți, să-i consolăm, să-i liniștim, să facem pace
și să aplanăm conflictele. Și acum îmi amintesc una dintre
credințele nerealiste implementate în creierul meu în timpul
copilăriei: „femeia trebuie să lase de la ea”.
Femeile care își exprimă deschis furia sunt cele mai
suspecte. Spre deosebire de eroii de sex masculin, care luptă și
chiar mor pentru crezurile lor, femeile pot fi condamnate pentru că
luptă pentru drepturile lor. Exprimarea directă a mâniei face să se
spună despre noi că „nu suntem niște doamne”, ne face să părem
lipsite de feminitate. Limbajul comun condamnă aceste femei,
numindu-le „scorpii”, „vrăjitoare”, „cățele”, „frustrate”,
„castratoare”. Un aspect colateral, dar foarte interesant, este că
limbajul nu cuprinde niciun termen depreciativ pentru a descrie
bărbații care își descarcă mânia pe femei. Nici măcar „fiu de
cățea” nu condamnă bărbatul în cauză, ci aruncă vina tot pe o
femeie – pe mama acestuia!
De ce sunt femeile furioase atât de amenințătoare pentru
ceilalți? Dacă suntem vinovate, cuprinse de îndoială, ne aflăm în
rândul lumii. Nu trecem la acțiune decât împotriva propriei
persoane și este puțin probabil să întreprindem schimbări de ordin
personal și social. Dimpotrivă, femeile furioase pot schimba
viețile tuturor; ele lansează provocări, așa cum arată ultimi zeci
de ani de feminism. Iar schimbarea este o chestiune dificilă și
neliniștitoare pentru oricine, inclusiv pentru acelea dintre noi
care o cer activ.
Există totuși câteva întrebări despre furie pe care ar
fi bine să ni le punem: „De ce m-am înfuriat de fapt?”, „Care e
problema și a cui?”, „Cum să-mi dau seama cine e de vină și pentru
ce?”, „ Cum pot învăța să-mi exprim mânia așa încât să nu mă mai
simt neputincioasă?”, „Când sunt furioasă, cum pot să-mi comunic
clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca?”, „Ce risc
să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”, „Dacă mânia nu
ajută la mare lucru, oare ce ar trebui să fac?”.
Există însă și reversul medaliei: dacă a simți
mânie semnalează o problemă, exprimarea violentă a mâniei nu
rezolvă problema.
Când emoțiile devin foarte intense, mulți dintre noi
depun eforturi neproductive de a-l schimba pe celălalt și astfel
nu-și exercită puterea de a se înțelege și de a se schimba pe
sine.
Sindromul „doamnei cumsecade”
Dacă ești o „doamnă cumsecade”, cum te comporți? În
situații în care chiar ar trebui să ne stârnească mânia sau să ne
facă să protestăm, noi rămânem tăcute sau plângem, ne autocriticăm
sau ne simțim „jignite”. Dacă totuși ne simțim furioase, ținem
furia în noi, pentru a evita conflictul deschis. Evităm să facem
declarații deschise despre ceea ce gândim și simțim atunci când
bănuim că o astfel de claritate l-ar face pe celălalt să se simtă
incomod sau ar dezvălui neînțelegerile dintre noi. Cu timpul,
riscăm să pierdem claritatea sinelui, deoarece facem un efort atât
de mare pentru a citi reacțiile celorlalți și a ne asigura că nu
agităm apele,încât riscăm să pierdem din ce în ce mai mult
capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele și dorințele
proprii. Astfel începe un ciclu al înfrângerii de sine: Cu cât
cedăm mai mult, cu cât facem mai mult ce vrea celălalt, cu atât
crește mânia.
„Doamnele cumsecade” sunt campioane la resimțirea
culpabilității. Dacă ne simțim vinovate că nu dăm destul sau nu
facem destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne supărăm
pentru că nu primim destul.
Nu este ușor să dobândim curajul de a înceta să ne mai
simțim vinovate și de a începe să ne folosim furia pentru a pune
sub semnul întrebării și a defini ceea ce este corect și adecvat
pentru viețile noastre. Exact când ne gândim serios să facem o
schimbare, ceilalți își pot întări tacticile care nasc în noi
culpabilitatea. S-ar putea să ne numească: „egoiste”, „imature”,
„egocentriste”, „rebele”, „nevrotice”, „reci”, „iresponsabile”,
„zgârcite” sau de ce nu eternul „castratoare”. Cât de mare poate fi
tentația de a ne întoarce rapid la „locul nostru”, pentru a
recâștiga aprobarea celorlalți!
Femeia „scorpie”
Altele dintre noi sunt „scorpii”: nu se sfiesc deloc să
se înfurie și să-și declare dezacordul. Cuvintele și imaginile
negative care descriu femeile ce vorbesc deschis sunt mai mult
decât niște stereotipuri sexiste crude; ele indică o realitate
dureroasă. Cuvinte ca „ bătaie de cap”, „cață”, „cățea”, sunt
expresii ale neajutorării și lipsei de putere și nu sugerează nici
măcar posibilitatea schimbării. Aceste cuvinte reflectă starea de
blocaj ce ne caracterizează viețile atunci când în jurul nostru
plutește o mare cantitate de emoție și când nimic nu se schimbă cu
adevărat. Femeile care se ceartă ineficient sunt de obicei cele
care depun eforturi lipsite de succes pentru a schimba o persoană
care nu vrea să se schimbe. Atunci când încercările noastre de a
schimba credințele, sentimentele, reacțiile sau comportamentele
celuilalt nu funcționează, putem continua să facem același lucru,
reacționând în moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva
decât să agraveze tocmai acele probleme de care ne
plângem.
Toate avem experiența directă a acestor două tipare
comportamentale. Într-adevăr, „doamnele cumsecade” și „scorpiile”nu
sunt altceva decât două fațete ale aceleași monede, în ciuda
aspectului lor radical diferit. Rezultatul este același: rămânem
neajutorate și neputincioase. Nu simțim că deținem controlul asupra
calității și direcției vieții noastre. Sentimentul nostru de
demnitate și stimă de sine au de suferit deoarece nu am clarificat
eficient și nu am rezolvat problemele reale.
Ce-ar fi să începem să ne desvățăm de acele deprinderi
destructurante, ca să putem folosi „energia furiei” în slujba
propriei demnități și dezvoltări? Deschid cu această postare un
ciclu de articole dedicat gestionării furiei.
