Doar că... nu a mai început atunci. Am pierdut trenul. Sau mai bine zis, trenul s-a închis în fața noastră. Ușa s-a închis automat, iar noi am rămas cu 82 de euro mai puțin și un plan făcut praf. Așa că am trecut pe planul B: mers cu mașina dintr-o cazare în alta, iar turele de bicicletă urmau să fie făcute în jurul fiecărei localități. Improprovizat, dar eficient. Suntem două muieri cu sânge rece și nervi tari – nu ne oprește pe noi o ușă de tren!

Târziu în noapte, am ajuns la o pensiune de poveste, cocoțată pe un deal, unde ne aștepta o bătrânică și o pisică. Dimineața, locul era feeric. Mic dejun bio, oameni faini, priveliște de vis. A fost fix ce ne trebuia după un început... ușor zdruncinat.

Ziua 2: Braunau – pedalat printre ploi, lanuri și râsete

Ne-am dus la Braunau, unde ne-am pornit într-o tură care trebuia să aibă 32 km. A avut 64. Pentru că era prea frumos ca să ne oprim. Nicio barieră nu ne-a oprit. A început să plouă? Nicio problemă. Ne-am pus echipamentul de ploaie și am continuat. Păduri, sate, lanuri, păsări. Aerul mirosea a verde crud, lumina era blândă, iar ploaia... o binecuvântare.

Ziua 3: Passau – când vremea îți dă lecții de umilință

Prognoza zicea „furtună”. Și furtună a fost. Am prins o fereastră cu soare și am zis: „Hai să încercăm o tură scurtă, vedem pe parcurs.” Am plecat la drum – 37 km cu pante de 18% și poteci pietruite, pe fond sonor de tunete care se apropiau rapid.

Am reușit, pe ultima sută de metri, să ajungem într-un orașel cochet, la adăpost. Acolo ne-am oprit pentru o prăjitură și o bere. Am râs și i-am mulțumit Adelei că a insistat să pedalăm mai repede. După furtună, am avut timp să explorăm Passau, orașul în care Dunărea și Innul își dau mâna. A fost ca o gură de aer proaspăt după o zi sălbatică.

Și apoi... am văzut Dalii. Ca de fiecare dată, mi s-a luminat fața. Ca un semn de la Dalia, fetița mea nenăscută. Mereu cu mine, chiar și când pedalez prin lume.

Ziua 4: Eferding – animale, câmpuri și... benzinăria salvatoare

Plecat din Passau spre Eferding. Orașul părea părăsit – era zi de sărbătoare. Cazarea... discutabilă. Am ciobit o veioză și am rupt o balama, așa de fragile erau. Dar ziua a fost magică: 75 km de soare, Dunăre, lacuri, legume, iepuri, fazani, căprioare și cai. A fost o tură perfectă.

La prânz am mâncat cel mai bun pește și am băut cea mai rece bere. Apoi am descoperit că, în afară de o benzinărie, nimic nu era deschis. Cina noastră: sandwich și ciocolată. Glorios.

Gânduri de final

Nu totul iese cum plănuiești. Dar, cu suficient umor, determinare și echipament de ploaie, orice posibil eșec devine poveste. Turul nostru nu a fost cel mai lung, cel mai planificat sau cel mai lejer, dar a fost al nostru. Plin de râsete, picături de ploaie, panorame, oboseală, dalii, snițele și beri.

Dacă ar fi să mai facem un tur pe cont propriu? Categoric da. Cu tot cu trenuri ratate, uși vorbitoare, dumnezei, sfinți și cina de la peco.

Ce am învățat? Că e crucial cu cine faci echipă. Că ai nevoie de un partener de drum în care să ai încredere, cu care să poți râde, să te reorganizezi și să pedalezi prin ploaie fără drame inutile. Îi mulțumesc Adelei – creierul logistic și emoțional al acestei operațiuni – pentru calm, planificare și impulsurile bine plasate.

Cât despre mine… am învățat să șurubăresc, să înțeleg un pic mai multă geografie și, poate cel mai important, să aflu încă ceva despre mine.

Recomand o astfel de tură oricui simte nevoia să iasă din zona de confort – nu doar fizic, ci și psihic. Călătoria cu bicicleta te obligă să încetinești, să fii atent la drum, la tine, la cel de lângă tine. Te duce pe poteci și drumuri pe care cu mașina n-ai ajunge, și îți întărește nu doar mușchii, ci și încrederea – în tine și în prietenia adevărată.