CAPITOLUL
VI
Aghiotantul lui
Menthal păşea gânditor. Zvonuri nenumărate um-blau de ici-acolo.
Oamenii vorbeau fiecare în felul lui, puneau între-bări…Nici el nu
ştia ce să creadă, ce să le răspundă . Era mulţumit de luptătorii
aleşi să asigure paza ca-valerilor. Mai avea de verificat
san-tinelele şi putea să raporteze înde-plinirea misiunii. Deodată,
caii pri-poniţi la marginea unui pâlc de arbuşti începură să
sforăie şi să necheze. „Ce poate fi?” se miră în sinea sa
Gald. „…Şi unde or fi paznicii?” Tot cercetând
împrejurimile ajunse la poalele unui stei încremenit stingher
printre ochiuri de apă. Lucirile metalice ale coifurilor krolliene
trădau prezenţa pândaşilor.
- Voi sunteţi de pază la cai? întrebă aghiotantul în şoaptă. De ce aţi părăsit postul?
- Priveşte acolo! răspunse unul din ei arătând o siluetă albă, nu prea clară ce plutea deasupra stâncii.
- Aş zice că e o femeie pe un cal…
- Ce frumuseţe! Parcă este o zână…
- Ascultaţi! Cântă sau plânge?
- Cred că plânge. Spune ceva … Nu-i cunosc graiul dar sună atât de jalnic!
- Voi sunteţi de pază la cai? întrebă aghiotantul în şoaptă. De ce aţi părăsit postul?
- Priveşte acolo! răspunse unul din ei arătând o siluetă albă, nu prea clară ce plutea deasupra stâncii.
- Aş zice că e o femeie pe un cal…
- Ce frumuseţe! Parcă este o zână…
- Ascultaţi! Cântă sau plânge?
- Cred că plânge. Spune ceva … Nu-i cunosc graiul dar sună atât de jalnic!
Peste capetele lor se iscă un freamăt . Un nor
răcoros de aripi clătină păpurişul apoi se ridică acoperind secera
Lunii. Făcu un ocol, se contopi cu arătarea fantomatică şi totul
pieri într-o clipită.
- Ciudăţenie mare!...abia reuşi să îngaime Gald după ce îşi mai veni în fire. Haideţi la cai! Zburătoarele veneau dinspre ei. Zeii să se milostivească de sufletele noastre dacă s-a petrecut vreo grozăvie acolo!
- Pielea lor este înţepată în multe locuri, observă un străjer. Va trebui să ştergem urmele …
- Mult nu mai este până se trezesc ceilalţi. Nu mai părăsiţi locul, cu nici un chip! Eu…trebuie să-mi anunţ stăpânul, imediat. Încă o noapte de spaimă pe tărâmul acesta blestemat…, bolborosi Gald cu ciudă şi se depărtă grăbit.
- Ciudăţenie mare!...abia reuşi să îngaime Gald după ce îşi mai veni în fire. Haideţi la cai! Zburătoarele veneau dinspre ei. Zeii să se milostivească de sufletele noastre dacă s-a petrecut vreo grozăvie acolo!
- Pielea lor este înţepată în multe locuri, observă un străjer. Va trebui să ştergem urmele …
- Mult nu mai este până se trezesc ceilalţi. Nu mai părăsiţi locul, cu nici un chip! Eu…trebuie să-mi anunţ stăpânul, imediat. Încă o noapte de spaimă pe tărâmul acesta blestemat…, bolborosi Gald cu ciudă şi se depărtă grăbit.
*
" - Ce frumuseţe! Parcă este o
zână…"
Capii armatei krolliene lămureau cele din urmă
amănunte. Menthal observă intrarea aghiotantului şi gesturile
acestuia ce dădeau de înţeles că veştile nu suportă amânare.
„Într-adevăr, o treabă ca asta te cam pune pe gânduri” , cugetă
cavalerul şi ceru celor de faţă să asculte spusele oşteanului. Pe
măsură ce acesta înşira păţania prin care trecuse, Redan se arăta
tot mai tulburat. La sfârşit exclamă:
- Dumnezeul meu şi Zeii voştri să aibă milă de noi! La ceasul acesta arcaşii lui Ţepelea veghează drumurile, răspântiile şi prisloapele. Nu trece nici pasărea cerului. De ne vor simţi, cumva, cu gând de jaf, vor pustii locurile, vor pune foc bucatelor şi vor otrăvi apele…V-am spus dar n-aţi luat aminte! Credeaţi că sunt vreo muiere slabă de înger …
- Ce ne tot încâlceşti, omule? Unde s-a mai pomenit iscoadă, femeie? Dezleagă-ţi limba , mai iute, că de nu!... , se răsti Zamur stăpânindu-şi cu greu paloşul ieşit pe jumătate din teacă.
- Dumnezeul meu şi Zeii voştri să aibă milă de noi! La ceasul acesta arcaşii lui Ţepelea veghează drumurile, răspântiile şi prisloapele. Nu trece nici pasărea cerului. De ne vor simţi, cumva, cu gând de jaf, vor pustii locurile, vor pune foc bucatelor şi vor otrăvi apele…V-am spus dar n-aţi luat aminte! Credeaţi că sunt vreo muiere slabă de înger …
- Ce ne tot încâlceşti, omule? Unde s-a mai pomenit iscoadă, femeie? Dezleagă-ţi limba , mai iute, că de nu!... , se răsti Zamur stăpânindu-şi cu greu paloşul ieşit pe jumătate din teacă.
- Ceea ce s-a arătat slujitorilor voştri nu
este făptură din lumea aceasta …Şi, ştiu ce spun căci mă bântuie
fără contenire. În urmă cu ceva ani, Doamna Anastasia, soţia
Principelui Vlad, şedea cu pruncul lor în Cetatea Poenari. Boierii
au pus la cale să-i ia zălog şi să le cruţe viaţa în schimbul
tronului. La miez de noapte , simţind primejdia, ea a fugit călare
în munţi; ceata i-a luat urma şi au încolţit-o pe buza unei
prăpăstii. De acolo s-a aruncat, cu cal, cu tot…Astfel şi-a găsit
pieirea. Menthal îi aruncă o
uitătură plină de adânc dispreţ , ca şi
vorbirea-i: - Ce soi de războinici
sunteţi voi, de vă ucideţi femeile şi
odraslele?
"Astfel şi-a găsit pieirea.
"
- Băiatul e teafăr. A stat cu doica ascuns
într-un cotlon până ce Vodă a primit răvaş. S-au pornit cătanele
de-au răscolit locul zile în şir. Degeaba… N-au găsit nici măcar o
zdreanţă de cârpă. Numai puzderie de lilieci foşnăiau ca şi în
noaptea aceasta. E moartă, de bună seamă! Dară nu ca toţi morţii ci
s-a făcut strigoi!… şopti Redan ultimul cuvânt şi o scânteie de
nebunie sclipi în ochii bulbucaţi.
- Mulţumeşte Cerului preaînalt, că-ţi mai stă capul
acesta , păcătos, între umeri! izbucni Geroll . Dacă ar face careva
din suita mea o asemenea mârşăvie, l-aş jupui de viu şi l-aş pune
la saramură.
Flacăra opaiţului se piti o idee lăsând penelul
umbrei să îngroaşe tăcerea. Redan îşi slobozi fruntea din chinga
palmelor şi roti privirea ca ascuţişul unei lame otrăvite. Vălul
supuşeniei se destrămase; se arăta limpede adevărata fire în
zâmbetul strâmb, batjocoritor şi glasul piţigăiat
:
- Nu voi găsi odihna până ce nu voi strivi ţeasta blestematului Drăculea. De-ar fi să-mi ardă sufletul în adâncul iadului şi tot mi l-aş vinde , numai să-l văd fără suflare. Ce ştiţi voi? Încă n-aţi dat ochii cu ghiaurul; n-aţi auzit cum răcneau fârtaţii mei când le treceau ţepuşele prin vintre. Voi n-aţi cunoscut ocara ce-am îndurat-o noi…
- Nu voi găsi odihna până ce nu voi strivi ţeasta blestematului Drăculea. De-ar fi să-mi ardă sufletul în adâncul iadului şi tot mi l-aş vinde , numai să-l văd fără suflare. Ce ştiţi voi? Încă n-aţi dat ochii cu ghiaurul; n-aţi auzit cum răcneau fârtaţii mei când le treceau ţepuşele prin vintre. Voi n-aţi cunoscut ocara ce-am îndurat-o noi…
*
Prin ţinutul muntos ce urcă spre
miazănoapte, cum priveşti din turnul Cetăţii Târgovişte , un bărbat
în putere îşi strunea calul pe poteci întortocheate. Sub pelerina
stacojie strângea la piept o mogâldeaţă de vreo cinci-şase anişori,
abia smulsă din mrejele somnului.
- Tată, ce nevoie ne mână noaptea, pe drumuri?
- Ai să vezi, fiul meu, ai să vezi…grăi bărbatul cu blândeţe pe când privirea sfredelitoare căuta următorul pas prin bolovăniş.
- Tată, ce nevoie ne mână noaptea, pe drumuri?
- Ai să vezi, fiul meu, ai să vezi…grăi bărbatul cu blândeţe pe când privirea sfredelitoare căuta următorul pas prin bolovăniş.
Pretutindeni se auzea din ce în ce mai clar un
glas tânguitor.Chemarea lui venise acum , ca şi în alte dăţi,
precum o pală de vânt încurcată în perdeaua iatacului domnesc. Vlad
ştia semnul; semn de nelinişte pentru ţară. Simţi însă şi un dor
neostoit, dorul mamei. Copitele roibului răsunau pe podişul
argintat de astrul nopţii. Locul atâtor amintiri…al atâtor regăsiri
şi mărturisiri la ceas de taină.
De nicăieri şi din nimic se înfiripă un
cal cu picioare zvelte şi coamă învolburată alături de trupul
străveziu al unei femei cu plete lungi revărsate ca o mantie peste
trupul delicat. Ochii mari, nevinovaţi ai copilului lunecau între
fantasma sidefie şi tatăl ale cărui braţe îl coborau lin din
şa.
- Măicuţă…. rosti cu sfială micul om .
- Vlad! Mihnea! Dragii mei !
- Tată, aşa mi s-a arătat măicuţa de multe ori. O fi tot un vis? - Nu fiule, nu e vis. E greu de înţeles dar lumile noastre sunt deosebite acum. De aceea mângâierea mamei tale îţi va părea o adiere pe deasupra creştetului.
- Dac-ai şti, mamă…Doica oftează din rărunchi când ascultă ce mă povăţuieşti şi cum ne preumblăm noi, cu iuţeala gândului, dincolo de pragul norilor, de la un capăt la altul al cerului, se destăinui băiatul aproape dintr-o suflare.
- Măicuţă…. rosti cu sfială micul om .
- Vlad! Mihnea! Dragii mei !
- Tată, aşa mi s-a arătat măicuţa de multe ori. O fi tot un vis? - Nu fiule, nu e vis. E greu de înţeles dar lumile noastre sunt deosebite acum. De aceea mângâierea mamei tale îţi va părea o adiere pe deasupra creştetului.
- Dac-ai şti, mamă…Doica oftează din rărunchi când ascultă ce mă povăţuieşti şi cum ne preumblăm noi, cu iuţeala gândului, dincolo de pragul norilor, de la un capăt la altul al cerului, se destăinui băiatul aproape dintr-o suflare.
Vlad şi Anastasia ascultau cu nemărginită
dragoste şi adâncă tulburare .
- …Iar Dada are mereu câte o amintire de
pe când eram mic în scutece, în braţele tale, măicuţă. Şi… mai
spune să ţin vorbele astea ascunse de urechi străine. Da’…tăicuţa
nu-i străin…El ştie, că doară Voievodul e musai să afle tot. Mi-i
dor, mamă! Mi-i tare dor ! Ca să zic drept , şi tata este aşa de
trist…Or fi şi trebile Ţării dar eu tot cred că îl macină
dorul…
Ochii catifelaţi ai lui Vlad se făcură tăciuni
aprinşi. Marele bărbat se ascunse îndărătul pleoapelor schimbând
vorba:
- M-ai chemat, Doamna mea şi nelinişte mare
striga către mine. Ce pacoste se mai abate asupra
noastră?
- Noaptea
trecută,
un neam îndepărtat despre care nu avem cunoştinţă a călcat
hotarul dinspre miazăzi. Stihiile s-au împotrivit din răsputeri să
le abată gândul dar şi aşa mulţi au ajuns teferi la Grindurile
Pucioasei. Grijeşte-te, Măria Ta, de ţărani că doar ce şi-au
peticit colibele arse toamna trecută. Abia au ce mânca până s-or
coace holdele; nici pomenile morţilor nu-s împlinite toate, după
datină…
- Cu ce a greşit, oare, sărmanul meu
popor, de nu-şi află liniştea?
- Cu nimic nu a greşit, Doamne! Soarta l-a
aşezat pe pământ bogat şi râvnit. Dumneata, rânduieşte-le pe toate
cum ştii mai bine şi te-oi ajuta şi eu, cum pot. Acum, mergeţi
sănătoşi! Dumnezeu să vă aibă în pază!
Strălucirea sufletului rătăcitor între lumi
prinse a păli , deveni tot mai slabă şi în cele din urmă pieri.
Tată şi fiu urmăreau în tăcere frumuseţea vremelnică a unei stele
căzătoare.
CAPITOLUL
VII
Cu mult înainte ca
Soarele să înalţe coroana-i de jar, armata krolliană era pregătită
pentru misiunile hotărâte. Să fi fost , oare, neodihna... Să fi
fost apăsarea nopţii ce se lăsa cu greu dusă ori, poate, fiorul de
nelinişte încolţit de ciudăţeniile trăite şi auzite? Niciunul nu
avea cuvinte potrivite dar se priviră în adâncul ochilor parcă
pentru ultima dată. Generalul Zamur lipi mânerul sabiei de platoşă
în semn de salut, după obicei. Regele şi cavalerii răspunseră în
acelaşi chip şi cele două grupuri se puseră în mişcare, fiecare
către destinul lui.
Ţinta atacurilor era Cetatea Târgoviştei
şi Vodă Ţepeş ; inima şi capul ţării. Într-acolo se îndreptau o
mare parte din cavalerie şi pedestrimea cu berbece, catapulte,
scări şi alte arme,de tot soiul. Până spre miezul zilei dogoarea
închegase aerul înecând zarea cu părelnice ape. Iscoadele trimise
de cu seară colindaseră sub pavăza întunericului şi acum aşteptau
într-un pâlc de pomişori pricăjiţi, stingheri pe întinderea
şesului. Când însemnele binecunoscute se arătară vederii lor, cei
doi ieşiră în întâmpinare.
- Ce aţi văzut? Cum sunt locurile? grăi Zamur înainte ca jocul copitelor să se fi domolit.
- După spusele valahului , am ajuns în preajma unei aşezări, începu vorba unul dintre cercetaşi arătând cu mâna cam unde s-ar afla vatra cătunului sărăcăcios. Am găsit în cale câteva fântâni, am luat apă în burduf dar n-am băut. La întoarcere am făcut un ocol. În partea aceea, urmă el rotind braţul mai către miază-zi, cale de două suliţe am dat peste o fortăreaţă straşnică. Ne-am apropiat cât am putut, sub poala unei pădurici pe lângă cursul unei ape. Dincolo de matca ei urcă domol coline şi dealuri cu verdeaţă. Am zis noi că o fi castelul vreunui nobil bogat, poate chiar al regelui lor. Are ziduri înalte, trainice şi acoperişurile turnurilor strălucesc precum aurul.
Generalul scrută depărtarea cumpănind îndoielile:
- Să fi minţit Redan? Să ne fi trimis el, cu bună ştiinţă pe un drum greşit? Hm...Zici că sunt înalte zidurile ? Din piatră?
- Aşa sunt. Cu trei turnuri şi...
- Bine, bine...Dar forfotă de lume, era?
- Asta n-am văzut, răspunse cealaltă iscoadă. Nici străji pe la creneluri.
- Ce aţi văzut? Cum sunt locurile? grăi Zamur înainte ca jocul copitelor să se fi domolit.
- După spusele valahului , am ajuns în preajma unei aşezări, începu vorba unul dintre cercetaşi arătând cu mâna cam unde s-ar afla vatra cătunului sărăcăcios. Am găsit în cale câteva fântâni, am luat apă în burduf dar n-am băut. La întoarcere am făcut un ocol. În partea aceea, urmă el rotind braţul mai către miază-zi, cale de două suliţe am dat peste o fortăreaţă straşnică. Ne-am apropiat cât am putut, sub poala unei pădurici pe lângă cursul unei ape. Dincolo de matca ei urcă domol coline şi dealuri cu verdeaţă. Am zis noi că o fi castelul vreunui nobil bogat, poate chiar al regelui lor. Are ziduri înalte, trainice şi acoperişurile turnurilor strălucesc precum aurul.
Generalul scrută depărtarea cumpănind îndoielile:
- Să fi minţit Redan? Să ne fi trimis el, cu bună ştiinţă pe un drum greşit? Hm...Zici că sunt înalte zidurile ? Din piatră?
- Aşa sunt. Cu trei turnuri şi...
- Bine, bine...Dar forfotă de lume, era?
- Asta n-am văzut, răspunse cealaltă iscoadă. Nici străji pe la creneluri.
Ciudat colţ de lume, cugetă Zamur ca
pentru sine. Apoi se răsuci în şa strigând îndemnul războinic
:
- Îi vom învinge! Îi vom zdrobi! Le vom lua vieţile şi bogăţiile!
- Îi vom învinge! Îi vom zdrobi! Le vom lua vieţile şi bogăţiile!
În uralele luptătorilor el ridică sabia
deasupra capului, despică vălurile de căldură şi îi înţepeni vârful
undeva, între cer şi pământ. La acest semnal, convoiul se urni
unduitor ca un balaur cu solzi
sclipitori.
Merseră aşa o bună bucată de vreme. Părea că
nimic nu se clinteşte din loc pe tipsia încinsă, peticită cu
verdeaţă şi lanuri aurii. Rar, privirea prindea trecerea ierburilor
pălite presărate ici,colo cu stropii ademenitori ai florilor
sălbatice. Întâi se iviră cupolele galben-roşietice deasupra
turnurilor ; apoi, colţii crenelurilor înfipţi în seninul cerului .
Pereţii cu întărituri de piatră creşteau din măruntaiele pământului
cu aceeaşi grabă ce zorea şi paşii krollienilor. Zamur înfrână
calul şi anunţă oprirea marşului. Desăvârşita neclintire pâlpâia în
auz dimpreună cu ţârâitul gâzelor, mai presus de tropotul înfundat
prin colbul amestecat cu miresme amărui.
- Cum să cucereşti o ţară pentru care nu luptă
nimeni? îşi rosti nedumerirea comandatul
arcaşilor.
- E de mirare că în acest loc pe care şi Zeii
şi l-ar dori, n-am găsit niciun suflet de om! i se alătură
aghiotantul său.
Cufundat în gânduri, generalul aproape că nu-i
auzi pe cei doi. Mai important pentru el era să cunoască terenul şi
să găsească momentul prielnic. Dorea o victorie rapidă, sigură şi
fără pierderi.
- E un loc bun...schimbă el tâlcul vorbelor. Aşezăm tabăra aici. Comandanţii de arme să organizeze trupele pentru atac. Fiţi cu mare băgare de seamă la tot ce mişcă. Trimiteţi oameni tot câte doi, să stea de pază cât mai departe şi să anunţe orice norişor, orice fir de praf se stârneşte.
- Am înţeles! rostiră aceştia într-un glas dând astfel mai multă tărie ordinului primit.
- E un loc bun...schimbă el tâlcul vorbelor. Aşezăm tabăra aici. Comandanţii de arme să organizeze trupele pentru atac. Fiţi cu mare băgare de seamă la tot ce mişcă. Trimiteţi oameni tot câte doi, să stea de pază cât mai departe şi să anunţe orice norişor, orice fir de praf se stârneşte.
- Am înţeles! rostiră aceştia într-un glas dând astfel mai multă tărie ordinului primit.
- Garda!
- Suntem toţi!
- Voi, veniţi cu mine. Vreau să cercetez
îndeaproape zidurile şi intrările. Să
mergem!
Micul grup condus de Zamur se îndrepta spre
puternica cetate. În dreapta lor odihneau câteva sto-guri de fân
proaspăt. Printre ele ceva ca o momâie din cârpe negre prinse cu
furca un maldăr de iarbă cosită şi îl urcă peste unul din vârfurile
ţuguiate din care ieşeau capete de pari
groşi.
- Priveşte, generale! Un om sau ce-o fi... După
statură pare bărbat dar după poalele
lungi...
- Unde a dispărut?
O săgeată despică aerul şi străpunse armura
krollianului pornit în galop . -
Prindeţi-l ! Îl vreau viu! zbieră furios Zamur .
Ciudata făptură alerga de colo colo printre uriaşii
de paie mânuind cu dibăcie arcul.
- Daţi foc ierburilor! Nu-l lăsaţi să
scape! Fumul şi flăcările se
răspândiră cu iuţeală; stăpânii lăcaşului pricepură că străinii vin
cu gânduri necurate. O roată mare şi grea din piatră se rostogoli
cu zgomot , fugarul se strecură îndărătul ei şi poarta, căci asta
trebuie să fi fost , se închise la loc.
- Cea mai năstruşnică intrare din câte am văzut,
mărturisi Zamur uimirea şi admiraţia stârnite de această născocire.
Înăuntru pot pătrunde numai prietenii şi zburătoarele. Grea
încercare şi pentru minte şi pentru braţele care vor lupta. Ştiu
însă că nimic nu mă va opri să-i supun pe valahi. Nimic, nici chiar
blestemata asta de poartă! Dincolo
de dealurile acoperite cu vii , livezi şi păduri, Dragonii domneşti
veneau în întâmpinarea oaspeţilor
nepoftiţi.
*
Geroll, prizonierul şi cavalerii poposiră la
amiază sub umbra unui desiş. Drumul fusese anevoios, zăpuşeala mare
iar regele îşi pierdea răbdarea:
- Cât mai e până la munţii aceeia? Parcă batem
pasul pe loc... Redan! Cunoşti locurile sau ne duci cu
vorba?
- E drept că ocolim, Înălţimea Ta, dar aşa vom
ajunge teferi. N-ar fi bine pentru niciunul dintre noi să afle
Ţepeş care ne sunt planurile.
- Suntem flămânzi, însetaţi şi ne furişăm ca
lighioanele hăituite, temătoare până şi de umbra
lor.
- Crede-mă, regele meu! Nu-ţi doresc să simţi
pe pielea ta ce poate Vodă, hăitaşul...În rest, trebuie să ne
mulţumim cu ce găsim. Cât ne odihnim, se mai ostoieşte văpaia şi
spre seară ne aşternem la mers.
Răcoarea binefăcătoare îi legăna iar somnul
veni să le sporească puterile. Şi ar mai fi dormit ei, cum nu, de
n-ar fi ţipat foamea şi nu i-ar fi mânat să caute ceva poame. Tot
scotocind prin ierburi şi tufişuri, Redan se pomeni faţă în faţă cu
trei călători. După straie, unul se arăta a fi negustor de prin
Apus. Altul, cu turban viu colorat asemenea portului turcesc, era
valah sadea. Cel de-al treilea, în haine simple dar curate era
negreşit slujbaş căci în spate avea legaţi de şa baloţi mari cu
mărfuri. - Ziua–bună, boieri! se
adresă Redan cu prefăcută umilinţă şi se dădu la o parte. Se temea
, nu care cumva să fie recunoscut căci mare prietenie lega pe
Domnitor de breasla neguţătorilor.
- Iertare!... se strădui el să-şi plece creştetul
spre a se ascunde sub gluga pelerinei de calic.
Bogaţii, ca bogaţii! M-deh...! Nu se siliră a-i
răspunde. Când să răsufle uşurat că trece de primejdie, o săgeată
vâjâi pe deasupra capului şi se opri în pieptul străinului
spilcuit. - Nu!... Opriţi-vă!
strigă Redan dar krollienii se năpustiseră deja asupra bieţilor
drumeţi lăsându-i fără suflare. Ce-aţi făcut!... se tânguia el
lovind cu furie pământul uscat . Ce-aţi făcut...Acum se va afla că
umblă răufăcători şi ne vor lua urma.
- Lasă văicăreala! se răsti unul dintre ei. Mai bine
caută în desagi...Trebuie să fie ceva de-ale
gurii. - Are dreptate
valahul...Ştie el, ce ştie, spuse Menthal la urechea regelui. Dacă
stăteam ascunşi, se descurca el, într-un fel. Eu zic să nu mai
zăbovim... - Luaţi caii şi ce ne
poate fi de folos ...spuse Geroll oarecum îngrijorat
. Prea se pierduse cu firea
călăuza care până atunci dovedise stăpânire de sine. Mult nu se
depărtaseră când Redan privi îndărăt murmurând în
barbă: - Iată! Au venit şi
cobele...Oricine îi va vedea ,va da de veste că sunt leşuri iar
lotrii şi haiducii s-au împuţinat prin tragere în
ţeapă.
Vulturi mari cu aripile larg desfăcute se
roteau lin prin văzduh.
