Unde au fost românii?
Eminescu a sacrificat iubirea lui cu Veronica
Micle, singura lui mare iubire pentru grandiosul lui proiect
politico-social național. Caragiale, amicul lui Eminescu, pentru a
fi numit de către liberali, revizor școlar, sustrage, după cum ne
spune Nicolae Georgescu, un eminescolog pe care îl apreciez mult
pentru seriozitatea cercetărilor sale și rigurozitatea
argumentației, un dosar de corupție care privea persoane din
anturajul conservatorului C. A. Rosetti, prețul sinecurii de
revizor.
Odată cu întâlnirea întâmplătoare în capitală a
Veronicăi cu Eminescu, Veronica nu ezită să se afișează la braț cu
iubitul ei, fără reținere, deși nu trecuseră nici trei luni de la
moartea soțului Ștefan Micle (în vreme aceea era obligatoriu un an
de doliu).
După fascinanta aventură a Veronicăi, aceasta a
rămas gravidă. Spun fascinanta, fără să greșesc, fiindcă am
convingerea că după o conviețuire anostă cu Micle și o perioadă de
totală abstinență erotică, la întâlnirea cu Eminescu, Veronica a
trăit în acea scurtă aventură ceea ce nu cunoscuse în tinerețe și
în toată viața ei de soție - dragostea unui amant, de o femeie are
atâta nevoie și pe care numai femeia care nu a cunoscut-o în
adevărata ei voluptate este capabilă să o simtă. Lipsită de
mijloace financiare stabile, cu toate că Eminescu îi trimitea mereu
bani din salariul lui, cu un copil în burtă și două fete de crescut
ale lui Micle, Veronica a început să exercite presiuni asupra
poetului, ca acesta să-și ia povara și responsabilitatea
căsătoriei.
Acum, însă, în 1880, anul în care ne cantonăm -
poetul nu-și putea permite „luxul” de a abandona într-un climat
casnic – atunci când avea hățurile căruței în mână, când câștiga
cel mai important ziar al opoziției din țară. Dacă nunta dintre
Eminescu și Veronica nu s-a putu face – este pentru că
urgența muncii ( muncă pe care mai târziu va ajunge
s-o blesteme n. n.) n-a îngăduit pentru el răgaz, dar și
pentru acest mit al moldoveanului care trebuie să românizeze
România a funcționat ca o atracție( fatală aș adăuga) către luptă
și muncă. Ei, acești bărbați ai vremii lui Conta și Eminescu,
trăiau altfel ideile, și n-ar strica să încercăm să-i înțelegem. (
Nicolae Georgescu - Un an din viața lui Eminescu, Ed. Floare
Albastră, București , 2006, pp.65-66).
Eminescu era atât de pătruns de misia sa pentru
românism, încât nu a luat în seamă suferința femeii iubite, nu s-a
lăsat înduplecat nici de lacrimile Veronicăi, nici de situația ei
disperată. Spiritul critic moldav, scrie în continuare
Nicolae Georgescu are , iată o cauză precisă și va da naștere unei
paradigme a intelectualului moldovean. L-am numit pe Vasile Conta,
îl avem în vedere pe Eminescu însușii - și ne vom întâlni cu un alt
caz, cel al lui P. P. Carp , cel mai rezistent dintre ei toți.
Desigur , revenind la cele pământești, dintre Eminescu și Veronica
Micle ea rămâne cea sacrificată.( ibid.
p.66)
Refuzul lui Eminescu de a răspunde dragostei ei
disperate o va împinge spre răzbunare. Împreună cu Caragiale, pun
la cale să dea în vileag relația amoroasă al lui Maiorescu cu
cumnata sa, Mite Kremnitz, cu argumentul credibil că „știe totul
de la Eminescu”.
În timp ce Eminescu este tot mai prins la
Timpulîn realizarea grandiosului său proiect
politico-social, Veronica Micle împreună cu Caragiale pun la
cale scenariu de presă. Caragiale pune mâna pe scrisorile
lui Eminescu , însă nu le-a returnat nici posesoarei să nu le dea
altui jurnalist, nici lui Eminescu care dezvăluise în scrisorile
către Veronica secrete de grup politic și literar importante..
Am avea în acest scenariu, scrie N. Georgescu, chiar subiectul
„Scrisorii pierdute” (ibid. p.67) Eminescu a sacrificat
iubirea pentru un proiect ideal zadarnic. Ce mai poți simți
decât o cruntă dezamăgire și zădărnicia neputinței când, după
atâtea sacrificii ești pur și simplu scos din luptă și aruncat
afară ca un obiect lipsit de utilitate. Eminescu, ca și Conta,
credea fanatic în idealul lui mesianic. Ceilalți, mai realiști,
prieteni, mai ales prieteni apropiați(Maiorescu, Slavici și
junimiștii din Partidul Conservator) cei care trebuie să sară să-l
apere, s-au lepădat de el, s-au ascuns, la fel de lași ca și Petru
în noaptea din grădina Ghetsimani.
S-au lepădat de el cum s-a lepădat Petru de Isus,
de trei ori până la ziuă. Așa s-au lepădat de Eminescu în fatidica
zi de 28 iunie 1983. Anul 1881 este anul deplin al lui Eminescu,
spectacolul său ziaristic este fără egal și cu adevărat fascinant.
El a făcut, acum, o spărtură în cetatea liberală, dar… Imaginea pe
care o avem în vedere este, desigur, aceea a lui Alexandru Macedon
în bătălia de la Gaugamela: a sărit singur zidul cetății - iar
generalii săi și ostașii au alergat din toate părțile să-l scape
rezultând, astfel, una din cele mai strălucite victorii ale
macedoneanului. El a rămas Alexandru-Macedon-de-unul-singur,
fără generali, fără armată. Se potrivește întrebarea pe care
și-o punea, retoric,P.P. Carp în legătură cu Alexandru Ioan Cuza:
Unde au fost țăranii să-l apere când a fost arestat, tocmai e, care
i-a dezrobit și i-a împământit? Unde au fost conservatorii să-l
urmeze la victorie pe redactorul șef al ziarului lor? Dar unde au
fost ei, să-l apere pe Eminescu la 28 iunie 1883? Partidul său
dormea pe laurii uscați, așa zișii săi prieteni de la Timpul au
părăsit corabia care cum a putut. P.P. Carp însușii transmitea
mesaje de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”
(Nicolae Georgescu - Un an din viața lui Eminescu – Ed. Floare
albastră , 2006, București).
Eminescu a rămas singur împotriva tuturor. Toți
l-au abandonat, toți s-au lepădat de el. O lașitate care se
perpetuează la nesfârșit pe plaiul mioritic. Unde au fost românii,
tinerii care iubesc democrația când Traian Băsescu a urinat pe
voturile noastre la Referendumul din 2012 , subminând în modul cel
mai umilitor și nedemn demnitatea noastră, uzurpând fundamentul
Democrației - votul popular? A, erau în vacanță sau la o bere… Abia
s-au strâns, la îndemnul Antenei 3(Mircea Badea și Mihai Gâdea)
vreo două mii de Harapi-Albi în jurul palatului Cotroceni și doar
câțiva politicieni, Gabriela Firea(PSD), Codrin Ștefănescu(PSD) și
Ioan Ghișe(PNL). Nedreptăților spânului trebuie să i se răspundă
imediat în forță , altfel escaladarea abuzurilor este, cum de
altfel s-a putut vedea în cazul lui Băsescu, fără ca cineva să-i
mai pună stavilă.
Eminescu a rămas singur împotriva liotei de spâni.
Unde erau poeții tineri și toți acei adolescenți romantici care
iubeau poezia lui Eminescu? Încă din septembrie 1881, vajnicii
junimiști conservatori (P.P. Carp, Titu Maiorescu și Iacob
Negruzzi) au sărit în barca liberalilor. Și-atunci se explică de ce
toți „nu au știut” și au aflat despre boala lui Eminescu abia după
28 iunie 1883, după ce a fost închis de poliție la casa de nebuni a
doctorului Șuțu, unde a fost tratat cu mercur, să nu mai fie om
întreg la minte până la moarte. Sugestia lui P. P. Carp „Și
mai potoliți-l pe Eminescu!” a fost profetică. L-au potolit
de tot pe Eminescu
Ca și în cazul Referendumului, spre a compromite
votul românilor în fața opiniei publice naționale și internaționale
și ai mai marilor planetei, procurorii, trimiși în teren de șefa
DNA la indicațiile prețioase ale spânului trebuiau să găsească
niște țărani cu frică de Dumnezeu puși să jure cu mâna pe biblie că
au votat de două ori și un țap ispășitor în persoana lui Dragnea
care ar fi falsificat votul. Eram sigur în dimineața aceea că
Spânul Băsescu va primi ceea ce merita. În dimineața aceea din
tabăra de creație și recreație de la o pensiune de lângă Avrig și
m-am oprit la prima secție de votare să-i spun și eu spânului să
plece, săturat de mascarada lui până la vomă. Eram sigur în
dimineața aceea că spânul Băsescu va primi ceea ce merita. Apoi am
aflat că votul meu alături de cele 7,4 milioane care i-au dat un
șut spânului au fost aruncate la groapa de gunoi. Ce-am putut simți
atunci? O nemăsurată ură a disperării ca plânsul omului învins de o
mare nedreptate.
Ca și în zilele noastre dezinformarea și manipularea au
avut efect. Gr. Ventura scrie primul, la 15 august în
L’indépédence
Roumain despre nebunia poetului, prefăcându-se că
îl apără împotriva epigramei, absolut infecte al lui Macedonski
despre „pretinsul poet” nebun. „Sărmanul Eminescu!”
scria Iosif Vulcan în revista Familia,prima publicație care
i-a editat poeziile. Sărmanul Eminescu nu a fost
victimă a unui sistem politic la fel de corupt ca cel din zilele
noastre, Eminescu a fost un martir al neamului
român.Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie
2017,Iași
