Toate lucrurile mari făcute de omenire îi datorează plecăciuni . Ea este pricina a tot, dar consorțiul filozofic preocupat de spații fără gravitație , o ocolește ,nici măcar nu o ia în seama , altfel o ia... Ea e obiectul la care se rîvnește , ea este obiectul din cauza caruia se sfădește, obiectul devenit urît cand nu e în posesie , și plăcut-molcuț cînd mâna îi mîngîie creștetul. Pentru ea s-a murit , pentru ea se sinucide ; e un ceva de care se folosește apoi se uită în calitate de ceva rubiginos. Ea- obiectul care trebuie să stea mereu la dispoziție ,să vină la consumator ca apa la robinet .
Construiți catedrale și alte ponoase , vă rugați și vă jurați Bărbosului vostru , cu o mînă la inimă ș-un deget în fund. Apoi mergeți de vă căutați căldurosul întuneric cu ihtioodorul specific sub plapumă cu gîndul că șmecheru de pe orbită nu vă vede. Cu ea pe buze umblă lumea și la amar , și la bucurii ( la propriu vorbind). Ea e locul de unde țîșnim , apoi căutăm a ne băga.Din câte se vorbește am scos un gînd că aici e vorba de un urît(moralicește) -frumos (ca natural) .Totul e atît de complicat spun unii căutînd sensuri , cînd de fapt sensul e ceea ce cauți . Cauți pe Bărbosu ? 'poi să știi că el i-a dăruit singurătății tale doar două mîini ...