Nesuferit de cald, soare plin, n-am de ales, musai să
merg undeva. Vânez bucățile umbrite, trec cât mai aproape de
copaci, pas alert, uh, să scap odată!
Aud o chitară și-o voce; chitara sună aproape
bine.
Vocea... ca orice voce în schimbare a unui băiat de
12-14 ani; imberb încă, luptându-se să țină ochii deschiși, falsând
la greu. Lângă el, o cutie de carton cu două bancnote de un
leu.
Mă duc la el, zâmbind.
- Ia spune tu la ce-ți trebuie banii!
- Păi am făcut comandă pentru un stativ și-am călcat pe
bec și nu-mi mai dă mama bani și vine pachetul.
- Și cum ți-a venit ideea să vii să cânți
aici?
- Păi mama mi-a zis că n-o interesează, că să mă duc la
câmp, la cerșit, treaba mea. Anul trecut era aici unul cu chitara
și cânta și-avea o foaie că strânge bani de mare.
- Și știe mama ta că ești aici?
- Păi a venit ieri și mi-a dat un leu.
Mă abțin cu greu să nu râd.
Se freacă la ochi cu pumnii, cum fac copiii
mici.
- Te-ai trezit de curând?
- Nuuu, dar m-am culcat aseară pe la 11, că am stat aici
până la 10.
- Cât îți mai trebuie?
- 48 de lei.
Scot 10 lei și îi dau; face ochii mari și ia
banii:
- Dacă mai vin patru persoane așa, m-am scos. Ăăăăă,
mulțumesc.
Deja râd.
- Știi că la capitolul voce nu stai prea bine,
nu?
- Daaaaa, știu, eu sunt bun la chitară!
- Continuă să cânți, daaa?
Plec zâmbind.
La întoarcere, de la distanță am auzit cum puștiul
presta cu hotărâre Amintire cu haiduci. Cu accent pe voce.
Că stativul subțire nu numai cu chitară se ține.
.jpg)
