Nu-mi place să scriu despre lucruri triste. Adică încerc ca prin puterea cuvântului să dau mai departe mesaje care să ajute, să meargă la sufletul oamenilor și să ridice moralul. Astăzi însă eu am nevoie de astfel de mesaje, dar pentru că nu le-am găsit, am ales terapia care funcționează cel mai bine în cazul meu - scrisul.

Zumzăie Facebook-ul cu urări de 8 Martie, pentru mame, pentru femei. Oricât încerc să trec rapid peste ele, tot nu pot să nu mă ducă cu gândul la mama. Și pentru că ea a avut ultimii ani foarte grei, iar eu alături de ea (vrând-nevrând) am fost impregnată cu acea stare chinuită a ei, încă lucrez la curățirea acelui ”balast”, de 3 ani. Dar azi (începând de azi noapte chiar), tot acolo mi-au alunecat gândurile.

Pesemne ca să am altceva de ”ronțăit”, dar nu care cumva să mă și ridice din starea de dezolare, primesc un mesaj ce m-a tras și mai și spre fundul gropii.

Despre iubitul Ochișor. Pentru cei ce citesc postările mele, știu deja povestea lui. Pentru cei ce nu o știu încă, există mai multe episoade și versiunea în română și engleză, episodul I și episodul II.

Cred că fiecare rescuer are preferații lui. E ceva ce nu se poate explica, de ce un anume câine ți se lipește de suflet mai ceva ca ”marca de scrisoare”, și de acolo nu-l mai poți scoate nici încălzit pe aburi. În cazul meu așa a fost cu Ochișor, apoi cu Rocky, iar acasă cu Freddy (interesant că tot masculi).

Ei bine Ochișor a murit azi! A trecut curcubeul (crossed the bridge), cum zic anglofonii .

Îmi spunea Maxine, mămica lui adoptivă, că în ultima vreme nu s-a simțit bine. Oricum a avut multe recidive și cu urechea, a trebuit să fie pus sub tratament cu steroizi pentru că nu mai putea să suporte mâncărimile de vreun an încoace; dar în ultima vreme părea că se împleticește, nu mai putea urca la etaj, unde aveau dormitorul și părea că nu mai vede nici cu singurul ochi ce-l mai avea.

Azi Maxine l-a dus la veterinar, dar s-a prăbușit acolo, după care s-a stins din cauza unei hemoragii craniene. Nu se poate știi exact motivul, poate fi un AVC, poate fi o tumoră sau leucemie.

Vestea a căzut ca naiba, chiar daca Maxine mă ținea mereu la curent cu starea lui și oarecum discuțiile de zilele trecute au fost ca un preambul la ce avea să urmeze; s-ar putea zice că oarecum eram pregătită. Și cu toate astea nu pot să opresc sentimentul că ceva s-a rupt în interiorul meu, bănuiesc că e vorba de legăturile ce s-au format între mine și el, legături de care scrisesem în povestea lui Ochișor. Știam că nu va fi nicioadată un câine sănătos, prin câte a trecut dragul de el, dar am fost fericită că a ajuns atât de bine și că primeam mereu vești despre el. Și cel mai important era că fusese atât de fericit în căsuța lui din Anglia, viață pe care aici nu ar fi ajuns niciodată să o aibă.