Lavinia Pârvu- Luptăm și
câștigăm
Erau nopți de tăcere sublimă și de certuri
silențioase, cu lumina difuză. Și adormeam pe
refrenele mele îmbibate-n “Dar de ce?”.
Nu mă simțeam demnă să mă cuibăresc în patul
mare și moale, în vecinătatea coapselor lui, tocmai pentru că îl
certasem și doar pentru că încă îngăimam prin cotloanele creierilor
acele dure reproșuri. Acele dure cuvinte.
Dar dacă m-ar fi chemat pentru reconciliere
într-o noapte albă cu dragoste, în patul lui? Să-i descos secretele
minții și să-i sărut tălpile. Aș fi sărit din desfrâul și
melancolia mea și mi-aș fi jertfit toate
comorile.
Dar nu am reușit decât să rămân într-un
continuu tremurând a frig sentimental. Să-i percep respirația, să
iubesc momentul. Că măcar suntem doar noi
doi.
Noapte de noapte mă trezeam tot ziua, iar
diminețiile trezirii mele din vis m-au găsit la fel de ofticată că
nu s-a trezit să îmi spună “Vino, iubito, ține-mă în brațe, că mi-e
dor de tine”.
Am renunțat la urecheli și încercam să-mi
imaginez tertipuri gingașe și finețuri molatece care să nu îl
trezească brusc. Care să-l îndemne doar la o frântură a deschiderii
pleoapelor încât să-mi dea ocazia să îmi iau rămas bun. Că
plec.
Am bătut la pas câteva zeci de străzi, câteva
sute de vise, cu capul în pământ, cu privirea-n asfalt, până
gândurile mele istovite de atâtea întrebări cu iz retoric au tras
frâna de mână a chinului și m-am oprit. Și m-am
întors.
Am poposit acasă, un popas etern, de așteptare
și epuizare, de luptă și răbdare, de renunțări și amenințări, de
întrebări fără ecou. Am rămas vlăguită, cu lacrimi în gât și crampe
în stomac, cu sentințe de spovedanie și rugăciuni nerostite.
Convinsă fiind că dacă nu sunt îndrăgostită lulea, cel puțin
îndrăgostită sunt.
M-am aventurat în lungi istorisiri, în demne
tratate de jurnal ispititor de mărturisitor. Să zbier și-n scris,
să nu mai urlu faptic, să nu mai râcnesc cuvinte împodobite de
înnamorată. Oricum eram într-o lume atât de surdă, relaxant de
lipsită de auz. Îndrăzneam să sper acum la o lume deloc mioapă, o
lume în care el ar putea tresări la dragostea mea înghițită-n
pagini. Înghițită-n lacrimi.
Am început să-i scriu, ștanțe de amor, litere
curajoase, virgule cu dragoste și îmi recitam iubirea în pagini de
matematică.
Nu știu de ce am
făcut-o.
Poate pentru că nu vroiam să mă despart de el.
Vreau să trăiesc cu el prin mine și apoi cu el prin el, iubindu-ne
într-un final noi.
Poate pentru că nu vreau să încetez să îl
iubesc. Pe el. Ard și sufăr ca să îl iubesc apoi, îl alung și îl
chem, îl caut și nu este, îl cert ca să îl iert și îl iubesc pentru
că încă este…
Și mergem înainte. Înainte era
bine.
