era cerul azi albastru ca o durere de suflet, o durere uitându-se înapoi la mine cu ochi de primăvară flămânđă, şi prin streşini şi vişini vrăbiile băteau toaca dezmorţind apele. printre scândurile gardului vechi strada curgea sfielnic dinspre rădăcinile pomilor spre cuvinte – oasele lui aprilie, descărnându-se încet, propteau luminoase mugurii, din ei urmând a se naşte umbre proaspete. pe vârfurile degetelor tale încă mai adăsta mirosul câtorva fire de iarbă abia smulse şi am înţeles deodată dincolo de orice îndoială cum liniştea zidindu-şi agale roată din numele noastre e vie.

© Liliana Negoi 2018