Această postare e cu dublă adresare, una pentru cei ce nu au nici cea mai mică idee ce înseamnă salvarea unui animal sau - ceea ce numim noi, rescuerii - rezolvarea cap-coadă a unui caz, dar și pentru cei ce găsesc animale abandonate și ar dori să se implice în ajutarea lor, însă nu știu cum să o facă.

Și iată drumul la care o porneștiîn situația în care găsești animale abandonate și vrei să te implici mai mult decât să-l pasezi peste câteva zile altcuiva:

În primul rând le facem culcuș și îi ținem la căldură. Puii mici au mare nevoie de un loc cald care să suplinească lipsa corpului mamei. Jucăriile sau pernițele de pluș sunt chiar bune, pe lângă sticlele cu apă caldă. Apoi facem rost de lapte praf special și de sticluță cu biberon. Toate astea se găsesc pe la farmaciile veterinare sau se pot comanda online, de la petshop-uri, doar că durează vreo 3-4 zile până le primești acasă. Acuma fiecare știe cum îi este mai la îndemână să se descurce. Recomandările mele sunt, să zic așa, soluția ideală! Dacă nu se poate așa, merge și laptele de prăvălie (eu îl prefer diluat cu ceai de mușețel), amestecat cu un gălbenuș de ou/1L și o linguriță rasă de miere, administrat cu biberonul de copii, din sticlă de la farmacia umană sau prin seringă. Nu sunt adepta hrănirii prin seringă și asta pentru că personal mi-e dificil să dozez treptat cantitatea pe care i-o injectez puiului în guriță. Iar dacă cumva apeși prea tare odată, intră o cantitate prea mare de lapte și la o presiune care poate să pulverizeze lichidul direct în plămâni, ceea ce e foarte periculos pentru orice ființă, darmite pentru un pui de câteva zile/săptămâni. Deci prefer să nu mă risc; numai că nu întotdeauna puii vor și suge din prima, din biberon. Și atunci ce-i de făcut?

Pe vremea când mă ocupam de administrarea adăpostului Trei Frati Pătați, am avut în vizită o serie de voluntari - studenți la medicină veterinară - din Olanda. Ultimii din serie a fost un cuplu, care mai apoi s-au și căsătorit și au deschis o clinică low-cost la ei acasă. Într-o seară i-am invitat la noi, la cină, iar pe când să plece, am găsit agățată de poartă o pungă cu 5 pui noi-născuți. Ei au fost șocați să vadă așa ceva, dar imediat au trecut la acțiune. Iar ce am învățat de la ei, nu am mai văzut la nimeni!

Pentru că afară era frig, iar puii erau aproape înghețați, Justin i-a pus imediat la pieptul ei, sub bluză, să-i încălzească, în timp ce Peter a adus din mașină o lădiță pliantă (se găsește și la Kaufland), în care a improvizat culcușul. Am pus o pătură, am umplut mai multe sticle cu apă caldă-bine și i-am așezat pe toți 5 acolo. Pe atunci nu știam de așternuturile absorbante (pad-uri), dar acum le folosesc tot timpul!

Și acum vine partea nemaivăzută! Peter a cumpărat de la magazin o cutie de frișcă, explicându-mi că în școală au învățat cum că frișca, având o cantitate de grăsime mai apropiată de laptele matern, e mult mai hrănitoare pentru sugari. La care eu am fost destul de reticentă, gândindu-mă în mintea mea că le va produce diaree. A încălzit-o ușor, i-a probat temperatura pe piele - exact ca în cazul hrănirii bebelușilor umani, (până acum totul normal), apoi a tras-o într-o seringă de 10 ml. În timpul ăsta, Justin a tăiat o bucată de tub dintr-o trusă de perfuzie și a început să-l măsoare pe lângă pui, apoi a făcut semne cu un marker. A atașat tubul de seringă, l-a umplut cu lichid până la scoaterea totală a aerului, apoi l-a introdus ușor pe gâtul unui pui (ținut în mână) și a început să împingă, încet, laptele din seringă, ținând tubul nemișcat între două degete.

Nu mai țin minte exact cantitatea administrată puilor la început, cert e că au recomandat să fie mărită progresiv. Acest gen de hrănire, prin sondă, este foarte eficace în special puilor care refuză laptele (să sugă/să înghită). Un detaliu foarte important era tocmai acea măsurătoare de care aminteam. E vorba de distanța de la guriță până la ultima coastă (imediat după ea). Atât trebuia să fie lungimea tubului introdus în corpul plăpând al puilor. Dacă era mai mult, exista pericolul să perforeze stomacul. Și tot extrem de important era de asemenea ca tubul să fie imobilizat între două degete, pentru a rămâne la poziția stabilită. Ah, si să nu uit, au pilit capătul tubului care urma să fie introdus prin gurița puilor, ca nu cumva să rănească în drumul spre stomăcel. O tehnică pe care ei au deprins-o în timpul practicii la o clinică, tehnică care este folosită în hranirea artificială a puilor noi-născuți refuzați de femelele-mame. (Cu stăpân, normal, că ei n-au de-a face cu pui abandonați pe străzi!).

Și uite așa, într-un timp mult mai scurt și într-un mod foarte eficace, au fost hrăniți toți puii, care și-au revenit incredibil de bine. Bineînțeles că am rămas eu să duc greul repetării operațiunii tot la 3 ore, dar a fost mult mai eficient decât l-aș fi făcut în modul tradițional.

Puii au trăit toți, dar după câteva zile eu mă transformasem într-un zombi și nu mai eram aptă să-mi îndeplinesc celelalte sarcini, așa că am fost nevoită să caut un foster. L-am găsit taman în Cluj (contra-cost, bineînțeles), de unde apoi puii au plecat fiecare la casa lor, pentru că au crescut prea mari și nu mai încăpeau în apartamentul doamnei. Dânsa însă nu a avut curajul să continue hrănirea prin sondă, ci a preferat biberonul. Iar puii deja fiind mai mărișori, au acceptat foarte bine hrănirea clasică. Totuși frișca a fost înlocuită cu laptele amestecat cu gălbenuș de ou și miere.

Acum nu mi-aș mai lua pe cap îngrijirea unor sugari, clar! E extrem de obositor și solicitant, iar când ai și altele pe cap, lipsa odihnii poate atrage grave complicații. Fizice și psihice!

Chiar dacă poate părea inuman, mai ales pentru cei care stau și comentează de pe margine, dând telefoane sau făcând apeluri pe Face Book pentru preluarea unor astfel de cazuri, colegele și cu mine am decis că cea mai bună soluție este să-i ducem la vet pentru eutanasie. În primul rând pentru că nu se oferă nimeni să ia în foster nou-născuți, iar duși în adăpost și lăsați în grija îngrijitorilor, mor unul după celălalt. Și decât să-i vezi chinuiți, mai bine le curmi din fașă suferința. Mi-aș dori să existe o rețea de fosteri locali la care să poți apela, dar ... pauză! În orașul nostru există un număr mic de persoane care și-au transformat căminele în mini-adăposturi, iar acestea se cunosc toate între ele, plângându-se reciproc una alteia de greutățile pe care le întâmpină. Și de cele mai multe ori din cauza vecinilor care nu au habar de toate aceste verigi, de ceea ce înseamnă un adăpost, de ce asociațiile evită să preia pui și de ce adevărații protectori ai animalelor refuză să ducă un câine nou-găsit la adăposturile publice (centrele de ecarisaj).

Pașii sunt aceiași, cu anumite modificări de hrănire. Ideal ar fi să fie hrăniți cu aceste produse, în amestec - conservă cu bobițe, din gama Starter, de la Royal Canin. Dacă sunt încă prea mici, le dăm pentru început doar mousse-ul (hrana umedă), iar când încep să le mai iasă dințișorii, introducem și hrana uscată. E bine de știut însă că puii nu vor mânca bobițe de la început! De aceea e de preferat să-i ”păcălim”, amestecându-le cu conservă/lapte/iaurt etc. Au fost cazuri când ”la prima mână”, în lipsă de altceva, i-am hrănit doar cu lapte amestecat cu orez fiert - ca să nu le meargă burtica, și a fost ok. Doar că nu merge pe timp îndelungat, pentru că nu este nici pe departe îndeajuns de hrănitor! Gama Starter se găsește la mai multe brand-uri deja și este cea mai bine acceptată și tolerată mâncare! Se dă inclusiv femelelor gestante sau lăuzelor. Însă costă!

Dacă nu ne permite buzunarul, merge și hrana din comerț, tot așa în amestec, dar e bine de știut că ceea ce se găsește în supermarket este considerată o hrană lipsită de valoare nutritivă, fiind alcătuită în majoritate din cereale și coloranți, iar conservele din resturi (dar mai bine mă opresc aici!). Unii veterinari ne-au recomandat să hrănim puii mici cu hrană de pisici, fiind mai bogată în proteine, mai moale și bobițele mai mici. Dacă avem timp la dispoziție, putem să le gătim o supă din piept de pui cu legume și orez, blenduite apoi într-o pastă mai moale.

Puii se pot spăla, dar nu sugarii! Aceștia se șterg cu șervețele umede, care le folosim și la antrenarea funcțiilor biologice, după fiecare masă, lucru pe care l-ar face în mod normal cățeaua-mamă prin lingere.

Un alt detaliu important ține, de data asta, de igiena spațiului. Puii nu își vor face niciodată treburile acolo unde dorm. Asta în cazul în care nu sunt închiși în cutii/cuști. Iar aici intră-n scenă celebrele pad-uri sau așternuturi/covorașe absorbante. Se găsesc în petshop-uri (în două mărimi), la prețuri diferite - funcție de câte bucăți există într-un pachet, dar și de dimensiuni. Eu însă m-am învățat să folosesc așternuturi pentru bebelusi, pentru că mi se par mult mai eficiente și se găsesc la orice supermarket.

Imi plac pentru că sunt mai groase, merg bine și pe post de salteluță în cutia/cușca în care dorm puii, plus unul sau mai multe așezate pe jos, prin cameră, pentru treburile 1 și 2. Puii învață foarte repede să facă doar pe aceste pad-uri, respectând totodată și igiena camerei. Chiar și la ora asta, unul din puii mei (cu probleme de sănătate) face pe covoraș, chiar dacă e deja mare. Însă pentru că nu poate coborî scările spre curte, iar eu nu-i pot duce în brațe cele peste 15 kg de trei ori/zi, el s-a învățat de mic să respecte cu sfințenie locul cu ”pleduțul”, cum îi spunem noi.

Urmărirea scaunului la pui (și nu numai) este esențială! Un scaun prea tare este semn că trebuie introdusă o hrană mai grasă. Oasele date ca hrană adulților constipă! Cele subțiri (de pasăre) trebuie evitate pentru că produc numeroase accidente ce se "repară" doar prin intervenții chirurgicale complicate. La fel ca și cele de porc, miel (costițe etc). Sunt indicate cele de vită, pentru că nu se pot sparge, mai mult pentru întărirea/curățirea danturii, însă o hrănire strict pe bază de oase este insuficienta.

În cazul diareei, pot fi mai multe cauze declanșatoare. Cele mai grave sunt date de prezența bolilor virale/a infecțiilor, a paraziților. Însă și schimbarea mediului sau stresul pot sta, de asemenea, la baza declanșării scaunelor moi. Cei ce îngrijesc pui știu foarte bine cate încercări trebuie să facă până, în sfârșit, scaunul puilor să ajungă să se normalizeze. Orezul îți devine principalul aliat, dar și pastilele de Enteroguard. Se întâmplă ca și hrana mai bogată în proteine să favorizeze prezența scaunelor moi. Același tip de hrană dată mai multor pui, poate să fie foarte bine tolerată de unii, iar la alții să producă scaune moi, lipicioase. Adevărul e că este destul de complicat și ai nevoie de experiență pentru a știi cum să "jonglezi" cu toți factorii ce au legătură cu un scaun normal. Iar până să deprinzi toate "șmecheriile", vor fi necesare multe plimbari la vet, multe emoții și multe întrebări. Important e să se facă diferența între un scaun moale și un scaun diareic. Cel din urmă e apos și prezența lor în număr prea mare poate duce la deshidratarea rapidă a puiului, urmată de decesul acestuia. De aceea nu trebuie tărăgănată situația până ajunge să fie prea târziu.

Următoarea fază e cea a vizitelor la veterinar. Aceasta poate să înceapă din momentul în care am găsit un animal, pentru un control de rutină și să continue pe parcurs ce puiul crește. De obicei salvatorii s-au cam obișnuit să facă ei ce e de făcut la început și doar mai încolo apelează la veterinar.

Un pui poate fi deparazitat intern de la vârsta de 4 săptămâni, iar extern la 2 săptămâni.

Încă nu am văzut pui care să nu fie plin de limbrici, așa că acest pas este esențial! Iar extern mi-a fost dat să văd cazuri diverse și care mai de care mai surprinzătoare. Pui plini de purici, păduchi, viermi de muște etc. Iar în cazurile astea o deparazitare simplă nu funcționează. Aici e nevoie de băi cu soluții speciale și de piaptănul special cu dinți foarte deși.

Un caz care mi-a rămas întipărit în memorie e al unei cățeluse care (din nou) mi-a fost pusă la poartă, într-o seară de vară. Chiar dacă era complet neagră, se putea vedea cu ochiul liber că era plină de paraziți. Dar ce mi-a atras atenția era mirosul și luciul blanii ei, până să-mi dau seama că cineva a încercat să o scape de ei dând-o cu petrol/motorină. Și normal că nu a avut nici un efect. Am dus-o în baie și am îmbăiat-o cu un șampon contra paraziților, după care am dat-o cu o soluție specială dintr-o fiolă cumpărată de la farmacia veterinară, pe care am dizolvat-o în 10L de apă. După ce am limpezit-o bine cu apa aceea, am înfășurat-o în mai multe cârpe, și am ținut-o câteva minute bune ca să moară paraziții. Apoi, cu piaptănul special, am scos din blană puricii și păduchii. La operațiune m-a asistat și fetița din vecini, pe atunci foarte interesată de astfel de cazuri.

Cățelușa este un caz fericit, a fost adoptată în Anglia și este o superbitate!

În mod normal, un proprietar responsabil își deparazitează femela înainte de împerechere. Dar cum așa ceva nu prea există la noi, inclusiv puii cu stăpân se nasc plini de paraziți, infestați fiind pe cale trans-mamară. Primul meu pui, o teckelasa cu vârsta de o lună, am primit-o cadou de la medicul de familie, în urmă cu mai bine de 18 ani. Pe atunci nu aveam decât multă dragoste vizavi de animăluțe, cunoștințe despre boli și îngrijirea lor cam zero. Drept pentru care un abdomen mare la un puiuț atât de mic, m-a dus cu gândul doar la cât de bine fusese hrănit de către mamă. Dar când a început să elimine noaptea, pe gură, câte-o chestie ciudată, ca un tăiețel, m-am speriat de numai și am fugit la vet. Iar când, în urma pastilei de deparazitare, a început să elimine la greu, pe partea opusă, primul gând ce mi-a venit în minte era asemănarea cu mașina de făcut tăieței a mamei. Exact așa arătau, ca un mănunchi de "tăieței" proaspeți scoși prin aparat. Iar asta se chema că aveam de-a face cu o infestare masivă. Ei bine, dacă mă întrebați pe mine, bag mâna-n foc că femela-mama n-a văzut în viața ei o pastilă de deparazitare. Oricum eu am găsit-o "domiciliată" cu puii în cotețul găinilor, accesul în interiorul locuinței fiindu-i total interzis! Ca să nu mai spun că puia sărăcuța în fiecare an, "ajutată" de stăpâni, bineînțeles. Dar nici nu a reușit să atingă o vârstă venerabilă, ca norocosul ei pui.

Cel mai indicat mod de a deparazita intern un pui mic este injectabil. De ce injecția și nu pastila? Pentru că la o infestare masivă există riscul ca paraziții să fie uciși în interiorul corpului și, nu de puține ori ne-au murit puii, la adăpost, din cauza ghemului de limbrici ce au ajuns să blocheze tranzitul intestinal. Teckelasa mea avusese mare noroc că a scăpat vie! Sper să nu vorbesc prostii, dar (din ce am înțeles eu de la veterinari) deparazitarea pe cale injectabilă nu ucide paraziții în interior, ci îi elimină vii, împiedicând formarea ghemului. Dar am mai întâlnit o reacție gravă la prezența paraziților: paralizia temporară a puiului și chiar convulsii. Unii veterinari nu au știut să explice aceste reacții mai demult, dar în timp a venit și explicația prezenței substanțelor toxice (neurotoxine) eliminate de acești paraziți, ce afectează centrii nervoși ai gazdei. Iar după deparazitare, la vreo câteva zile, puiul își revine complet! Din păcate încă există multă lume care nu cunoaște cât e de important acest pas,ca să nu mai vorbim de câinii din mediul rural care nu au văzut în viața lor deparazitare internă. Iar externă mai rar, și aia doar cu soluție cumpărată pentru găini.

Pasul următor, cam la o săptămână după deparazitare, este vaccinarea. În mod normal, se spune că un pui care crește alături de mama lui este protejat de anticorpii materni până la vârsta de 6 săptămâni. Dar nu este cazul puilor aruncați de mici, care nu au beneficiat de laptele matern, nici măcar de colostrul de început (dacă vă permiteți, există la farmaciile veterinare colostru sub formă de suplimente alimentare). Așa că uneori se pot vaccina chiar mai repede.

Dacă puii sunt mai mărișori, de la 2 luni în sus, unii veterinari consideră că se poate începe direct cu polivalentul. Alții spun că nu ar fi ok, pentru că este ca o bombă pentru micul organism. Dar așa se practică în cazul puilor găsiți. Iar după 2-3 săptămâni se face rapelul (repetarea). Și în acest caz părerile sunt împărțite. Noi facem rapelul și în cazul puilor și în cazul adulților, dar unii veterinari consideră ca la adulți e destulă o singură vaccinare polivalentă. Însă din experiența de la adăpost pot spune că nu e suficient. Am avut cazuri de pui cu două vaccinuri la activ și tot s-au îmbolnăvit de parvo. Iar aici am detectat doi factori responsabili de acest lucru: calitatea proastă a vaccinului (Biocan) și viteza de imunizare care diferă de la un organism la altul. Bineînețeles că și condițiile exterioare își spun cuvântul. Într-o aglomerare de câini - cum sunt adăposturile - viteza de propagare a virușilor este mult mai mare, de unde și apariția epidemiilor. De aceea resposabilii adăposturilor private au mari rețineri în a lua pui, fiind conștienți că, în lipsa imunității, riscurile la care aceștia devin expuși sunt foarte mari.

De câțiva ani încoace, de când ne tot lovim de tusea de canisă, am început să vaccinăm câinii și cu KC – vaccinul impotriva traheobronșitei infecțioasă. (Articolul în care am descris experiența mea cu această boală păcătoasă este unul din cele mai vizualizate de pe blog).

Și mai e o problemă de care ne lovim din acest motiv! Până putem scoate puii-n lume, cei de talie medie spre mare cresc cam mărișori, devin deja sperioși și antisociali, iar scoaterea lor pe străzi, în oraș, devine o adevărată aventură. În plus de asta, salvatorii care au mai multe animale la propriul domiciliu și timp liber zero, nici nu mai apucă să scoată noi-veniți decât la veterinar. Iar în timp ce puiul crește, șansele de adopție scad!

Salvatorii refuză să dea spre adopție un animăluț până nu a fost sterilizat. Și aici mă refer mai mult în cazul femelelor. Pentru că nu avem încredere că potențialul adoptator va fi suficient de responsabil să ducă cățelușa la veterinar când aceasta va fi atins vârsta de 6 luni, și nu o va uita într-un colț de curte, la țară, de unde va începe să curgă șirul de înmulțiri necontrolate (scenariul tipic). Din cauza multor experiențe nefericite, mulți salvatori refuză să mai dea compatrioților, spre adopție, un animal în care a investit timp, bani, afecțiune etc. Mulți preferă să-i dea în străinătate, unde cultura respectului față de animale are rădăcini adânci.
Referitor la vârsta potrivită pentru sterilizarea femelelor, părerile sunt împărțite. Eu una, cu puii crescuți acasă, am așteptat să ajungă în jurul vârstei de 6 luni (apreciate cu aproximație), adică vârsta la care apare primul ciclu (prima tură de călduri) la femelele de talie medie (majoritatea puilor abandonați ). Statistica medicală arată că o femelă sterilizată înainte de pubertate nu va mai suferi de complicații ale aparatului reproducător, gen infecția uterului (piometru) și nici de cancer mamar. Motiv care ar trebui să fie suficient de convingător și pentru un proprietar de câine/pisică - femelă!

În cazul puilor crescuți în adăpost și doriți spre adopție în străinătate, pentru a nu ajunge să petreacă prea mult timp în condițiile de adăpost, nesocializati și cu șanse scăzute pentru adopție, sterilizările se fac și mai repede (3-4 luni).
În activitatea de 10 ani, am avut tot felul de experiențe cu operațiile de sterilizare. Unii (neștiutori) o consideră o intervenție ușoară, banală chiar. Noi însă, după ce am îngrijit multe cățele postoperator, știm că nu e chiar așa. Contează foarte multe aspecte, contează experiența medicului veterinar, să aibă o mână fină (altfel animalul va suferi de dureri mari când se trezește+următoarele zile) și e foarte important să fie supravegheată post-op. Pentru că există femele mai agitate care își ling locul inciziei, ajung să-și scoată firele, iar operația se deschide și ne trezim că-i ies intestinele pe afară. Apoi fugi înapoi cu ea la cusut, dar dacă nu ești pe fază, există riscul ca intestinele să se necrozeze și de aici baiul e mare.
Un alt medic veterinar folosea, într-o vreme, fire de pescuit la sutură, fiind mult mai rezistente. Și niciodată cele resorbabile, pentru că nu țineau. Însă am avut unele probleme cu încarnarea lor și mici infecții locale, dar foarte deranjante pentru animalul în cauză.
Eu una am pățit-o cu o cățelușă să i se desfacă operația de 5 ori! Deja eram super stresată, că nu mai știam ce soluție să găsesc pentru a-i izola abdomenul. Doar că, inițial, firele folosite la sutură fuseseră de o calitate mai slabă, resorbabile, iar ea - tinerică fiind - se juca, sărea, fugea, iar firele au cedat. Spre norocul ei, totul a fost bine într-un final, iar ea a ajuns în Suedia, unde duce o viață excelentă alături de o altă negruță, mai în vârstă.

Din păcate am mai avut și decese postop, exclusiv din vina medicului, când femelele au suferit hemoragii interne și au murit. Și din păcate cam cu toți medicii cu care am colaborat la sterilizări am avut astfel de incidente, în majoritatea din cauza oboselii survenite lucrului pe bandă rulantă, cum se întâmplă în campaniile organizate de asociații. Dar, în timp, am ajuns să înțelegem și astfel de "scăpări" și să respectăm efortul depus de veterinari.
Personal, prefer sterilizările făcute după metoda americană, cu incizie mică, și de aceea aleg să aștept până când mă pot primi veterinarele de la TAC Cluj. E o diferență foarte mare între cât de bine se prezintă animăluțul a doua zi de la intervenție, prin această metodă. Ca și când nu ar avea nimic, își reia obiceiurile cu aceeași energie ca înainte, fără să i se diminueze calitatea vieții.
Că tot aminteam de primul meu cățel, teckelița Lucy (care acum are 18 ani), în cazul ei sterilizarea a fost o experiență traumatizantă, atât pentru ea, dar și pentru noi. Înainte am lăsat-o să facă o tură de pui, pentru că așa se vorbea că ar fi bine. Unii o fac și acum, dar e un mit total eronat!
Sterilizarea ei, după metoda clasică, a fost făcută de un medic cu renume din Cluj. Însă fiind o cățelusă mai răsfățată și sensibiloasă, a tras-o mult până și-a revenit. Cam 10 zile bune! Își arăta suferința prin toate mijloacele posibile, iar noi, neștiutori, ne manifestam mereu îngrijorarea. Pur și simplu nu m-am mai dezlipit de lângă ea, o duceam și o aduceam doar în brațe, (de) afară. Nu mai putea să urce singură nici în pat, plângea la marginea patului când se cerea coborâtă sau invers, luată sus. Nu mânca decât din mână și multe altele ce țin mai degrabă de dorința de a fi răsfățată, decât de o suferință reală.

Acum însă, după atâtea femele sterilizate, îmi dau seama că nu e chiar atât de gravă situația. Există și calmante, pentru cățelusele mai sensibile la durere, însă, de obicei, la cabinet li se administrează tot ce e necesar. Pentru teckelițe, în mod special, au fost dăți când am intervenit suplimentar cu sirop de Metacam - un antiinflamator nesteroidian. Și în maximum 3 zile totul revenea la normal. Dar cu metoda inciziei mici, a doua zi cățelele tinere sunt deja apte de a-și relua viața activă.

Important
Este total contraindicată hrănirea femelelor proaspăt sterilizate cu oase!
E nevoie de timp ca intestinele să se reașeze la locul lor după o astfel de intervenție, iar orice hrană dură/obiect ascuțit ingerat poate provoca efecte grave.

Până la următorul caz când tot acest itinerar se reia de inceput ?