curge seninul peste nisipuri veştede ca o ploaie de linişte pavând drumul spre rai cu raiuri mai mici, în formă de lacrimi, pe care să calce lumina. dintr-o parte în alta a cerului, printre nori îngreunaţi de paşii sfinţilor cutreierându-i, din ce în ce mai adesea, de jos în sus, mai hohoteşte uneori câte-o voce „iubeşte-ţi aproapele!” dar gurile noastre, însetând după ce-i trecător ca după umbra unei Fata Morgana, degustă strelicele azurii aşchiate de pe umerii înaltului, fiecare înfăşând o nouă uitare, iar gustul cenuşii, iată, nu ne mai satură. şi tot aşa, din zi în zi, mai mult decât noi, ne iubesc aproapele florile care cre