CARACTERIZARE ŞI DOMENII DE FOLOSIRE:
Transmisiile prin fricţiune sunt transmisii mecanice la care mişcarea de rotaţie şi momentul de torsiune se transmit, de la elementul conducător la cel condus, prin intermediul forţelor de frecare, ca urmare a apăsării reciproce a elementelor în contact. Transmisiile prin fricţiune pot fi: cu raport de transmitere constant, care realizează, la elementul condus, o turaţie constantă, în ipoteza absenţei alunecărilor; cu raport de transmitere variabil (variatoare), care realizează, la elementul condus, o turaţie variabilă continuu, între anumite limite.
Principalele avantaje ale transmisiilor prin fricţiune sunt: funcţionează la un nivel redus de zgomot şi vibraţii; asigură protecţia transmisiei în cazul apariţiei unor suprasarcini în funcţionare; realizează reglarea continuă a turaţiei la ieşire (variatoarele), în funcţie de cerinţele impuse de maşina de lucru; soluţia constructivă este simplă şi costul relativ redus, în cazul unora dintre variatoare. Cele mai importante dezavantaje ale transmisiilor prin fricţiune sunt: nu asigură un raport de transmitere constant, ca urmare a alunecărilor dintre elementele în contact şi a erorilor de execuţie a acestora; randamentul este mai redus decât al transmisiilor prin angrenaje, datorită alunecărilor dintre elementele în contact; patinarea produce uzuri neuniforme a elementelor în contact, conducând la scoaterea din funcţiune a transmisiei; durabilitatea este relativ scăzută; necesită forţe mari de apăsare, care încarcă arborii şi lagărele, determinând mărirea gabaritului transmisiei.
Transmisiile prin fricţiune se recomandă în următoarele cazuri: la transmisii cu rol cinematic, puţin încărcate; la transmisii încărcate cu sarcini mici, care funcţionează la viteze foarte mari sau la care se impune un nivel scăzut de zgomot şi vibraţii; la transmisii încărcate cu sarcini mici-medii, care necesită reglarea continuă a turaţiei la ieşire, impusă de procesul tehnologic, dar care nu necesită un raport de transmitere riguros constant. Acestea se întâlnesc: în industria constructoare de maşini; în industria extractivă, uşoară şi alimentară; în transporturi; în agricultură.
PRINCIPALELE FORME DE DETERIORARE A TRANSMISIILOR PRIN FRICŢIUNE:
Principalele forme de deteriorare a suprafeţelor active ale elementelor transmisiilor prin fricţiune sunt: oboseala de contact (pittingul) şi/sau griparea – în cazul transmisiilor care funcţionează cu ungere; uzarea abrazivă şi/sau griparea – în cazul transmisiilor care funcţionează fără ungere.
Oboseala de contact apare ca urmare a solicitării variabile – după un ciclu pulsator – a straturilor superficiale de pe suprafeţele funcţionale ale elementelor în contact. Această formă de distrugere este caracteristică variatoarelor prin fricţiune care funcţionează cu ungere şi la care uzura abrazivă este nesemnificativă. Primele semne de oboseală sunt microfisuri de suprafaţă, care se dezvoltă în timp, luând aspectul unor ciupituri, care micşorează suprafaţa funcţională.
Uzarea abrazivă este principala formă de deteriorare a transmisiilor prin fricţiune care funcţionează fără ungere. Aceasta este favorizată de vitezele mici de funcţionare şi de sarcinile mari de încărcare a transmisiei, fiind sensibil influenţată de existenţa alunecărilor geometrice şi a patinărilor.
Griparea poate apărea atât la transmisiile prin fricţiune fără ungere cât şi la cele cu ungere, în condiţiile întreruperii peliculei de lubrifiant dintre suprafeţele în contact. Această formă de deteriorare este specifică transmisiilor prin fricţiune care funcţionează la viteze mari.
