Elevii României, și nu numai, stau acasă de prin martie.
Școala online, pentru care nimeni nu era pregătit la noi, e
șchioapă și un pic hâdă. Seamănă cu sora ei mai mare, ba o și imită
în unele apucături. Că doar sunt din aceeași părinți.
Viitorii absolvenți de a XII-a nu au tras lozul cel mare anul
ăsta. Dar chiar și așa, într-o rână și gata să se prăbușească de
tot, angrenajul examenelor își continuă mișcarea.
Ioana este deja acceptată la o facultate prestigioasă din
Marea Britanie. Ne-europeană, mai nou. Nu contează ce notă obține
la bac. Nu contează pentru facultatea care deja i-a testat
performanțele. Aici, însă, acasă, presiunea pentru o notă mare
există, e transmisibilă pe cale ereditară și socială. Nici masca nu
te ferește.
Învață mult, foarte mult. Și-a organizat un program zilnic pe
care l-a verificat și care funcționează. Învață undeva între orele
2 PM și 6 PM. În dezacord cu ritmul pe care unii adulți din preajma
ei i-l sugerează. Unul matinal și condensat ca laptele pentru
cafea. Ioana, copil docil, a scos stegulețul alb. Productivitatea a
scăzut, lacrimi, bine, hai, fie cum vrei tu.
În cei patru ani de liceu, programul de școală începea
dimineața și se încheia pe la 2-3 PM. Lecțiile, temele începeau
după 4 PM. Plus niște meditații (de ce s-or fi numind așa?). Și
înainte de liceu programul de școală era cam același. Deprinderea
de a învăța după orele amiezii are, așadar, rădăcini. Orice
deprindere ar putea fi înlocuită, numai că procesul nu se face în
situație de alertă. Acum hai să păstrăm constantele. Variabilele
cunoscute. Avem nevoie cu toții să ne prindem de ceva, cu atât mai
mult copiii noștri. Dacă încercarea de schimbare aduce beneficii,
da. Altfel, lăsăm vechile obiceiuri, bune, mai puțin bune și țesem
în jurul lor noutățile.
”Mi-e teamă nu că nu voi ști, ci că mă vor bloca emoțiile.” E,
uite un capitol despre care nimeni nu vorbește cu viitorii
examinați. Ce e gheara asta din gât și ce fac cu ea? De ce îmi
alunecă stiloul printre degetele umede?
Încurajările vin aproape exclusiv pentru acumulare. Să reții,
să știi, să ai rezultate. Diferența o va face mereu atitudinea.
Dintre doi candidați tobă, acela care, din propria construcție
psihică sau din educație, știe cum să se așeze la masă cu emoțiile
sale, va avea mereu de câștigat. Meditații peste meditații (de ce
s-or fi numind așa?) ca să acumuleze. Până unde? Cât? Dar nimic
despre o meditație a respirației, de exemplu. Cum să nu-mi pierd
suflarea în timpul examenului. Cum să-mi revin prin respirație dacă
uit ceva din ce am de scris. Cum să privesc emoțiile mele ca pe un
partener și nu ca pe un dușman. ”Trebuie să scapi de emoțiile
astea”, aude mereu. Înțelept sfat, tristă abordare. Emoțiile
reclamate sunt parte a individualității ei și nu se extirpă, se
acceptă și se lucrează cu blândețe cu ele, astfel încât să își
întoarcă fața luminoasă spre stăpâna lor.
Am pornit în lucrul cu emoțiile Ioanei. Recunoașterea lor,
numirea și denumirea lor, dialogul cu ele, joc, respirație și
relaxare. Se ia o emoție ”blocantă”, se descompune în părți
componente, apoi se reasamblează într-o formă nouă, în forma
dorită. Am rugat-o să nu își ignore emoțiile. Abia ignorate se
răzvrătesc și îți acaparează trăirile. Poartă-le cu tine astfel
încât să le simți mereu mișcarea și să o poți controla. Acum e
haotică pentru că nu le cunoști intențiile. Privindu-le mai de
aproape și altfel decât până acum, le vei înțelege și le vei dicta
traseul.
E un proces lung, dar de undeva și cândva trebuie să înceapă.
Aș zice de la școală, dar greșesc. De acasă, dar poate nici așa nu
e corect. Dintr-o istorie a mereu rușinării în fața a ceea ce nu
înțelegem.
