Mă pedepsești în fiecare zi spunându-mi cât sunt de frumoasă, Mă pedepsesc în fiecare zi crezând, sperând că sunt acasă. Mă pedepsești în fiecare zi spunând că nu-ți dorești mai mult, Mă pedepsesc în fiecare zi crezând că sunt cum nu mai sunt. Mă pedepsești în fiecare zi privindu-mă ca pe nici una, Mă pedepsesc în fiecare zi sperând, crezând că eu sunt luna. Mă pedepsești cu bună știință. Mă pedepsesc din neputință.
Pomii au înflorit iar, tată. Da, la fel ca altădată. Li-s pline florile și trag a rod. Nu, nu i-am însemnat anul ăsta. Nici nu știu cum și nici nu pot. Mă gândeam să le caut numele prin cărțile tale. Da, acelea cu pagini lucitoare, pe care cred că le-ai uitat în pod. Nu, nu-mi mai e frică de păianjeni. Am învățat să țes cu ei tot felul de idei. Uite, de pildă, mă gândeam ca în nopțile cu lună plină (doar ea e de vină) să las deschisă portița dinspre livadă. Laricei de pe coastă îi este dor să te mai vadă.
Uite-mă-s și nu mă vezi, De mă vezi să nu mă crezi, Că-s nici apă, nici pământ, Nici îs vis, da nici îs gând, Lună, rouă pusă-n două Peste-un fir de iarbă nouă. ...
Azi dimineață, salcia din fața casei mele a strănutat și a întors pe dos, pe o suprafață considerabil de mare, orice suflare.Întârziații s-au apropiat atât de mult unii de alții încât s-au făcut unu. Și un sfert.Cei prea devreme, au început să dea și ei semne. Dacă o face lată și mai strănută o dată, vom asista la ambuteiaje fără precedent la intersecția dintre Victoriei și Occident.
Ce vremuri tulburi, stranii, meticulos perfide. De neînțeles, haine. Caraghioase. Anotimpurile se sparg, dezrădăcinate, în hălci fierbinți sau înghețate. Compasul lumii se înfige la întâmplare și trasează haotic cercul groazei din ce în ce mai mare. La marginea de sus se mai ivesc zorile și mai apun sorii, ca niște felinare desuete, ca niște schițe stângace, imperfecte. Nu-ș' ce am azi. Nu-s eu, dar nu-s nici ei. Fanatici sau doar absenți, lansăm dâre de frică și le numim idei.