toamna
trupul
cu frunze
ruginite
de-atâtea
universuri
trecute
peste
ele
și ochii-mi
se scaldă
în lacrimile
tale
fără
de existență
în ignoranța
de aur
a ceui
care iubește
orbește
fără
a se mai întreba
ce crede
lumea
norocită
cu-atâta
succes
nenorocindu-mi
cu voia mea
unicul
strop
de existență
ce ți l-aș mai putea
vreodată
așterne
la picioare...
