Mi-e dor de Ranca. Asa cum a fost, doar o iesire inauntru, trei zile de mister la lumina. Cu rezervarea aia facuta mahmuri. Mi-e dor de Ranca. De fapt mi-e dor de drum. Mi-e dor sa fac dreapta, de pe soseaua nationala, cu pofta, ca un refuz. Mi-e dor sa urcam si sa tot urcam prin intuneric, pe drumul lat care lumineaza prin zapada. Mi-e dor sa imi spun ca intunericul e degeaba, cata vreme omatul asternut e senin ca un cer de lapte. Mi-e dor sa ne curga-n spate liniute de semnal. Sa jucam v-ati ascunselea de vestile proaste. Sa ne trezim cu un buna dimineata cat un munte si sa plec aiurea prin soarele rece dupa un corn si-un iaurt. Da, mi-e dor rau de Ranca. Sa obosim ca niste campioni cand schiem mediocru. Si sa turuim la masa ca niste locomotive cu aburi de ciorba de burta. Sa ne mai luam o cartela ca oricum e nocturna. Sa ne-aruncam pantalonii aburind pe spatar si sa coboram in beci, sa ne ardem gaturile cu vreo palinca si sa comandam cea mai grasa ceafa de porc fripta