Salutare! Nu am mai scris pe-aici de... 3 ani (!), dar iată-mă, cumva forțat de împrejurări, să reiau această veche pasiune, cu speranța că poate cuvintele mele reușesc să schimbe niște mentalități sau să lumineze niște capete. Ceea ce - ironia soartei - e cam ceea ce intenționam când am pornit acest blog. Știu că nu mai e (așa) la modă să citești elucubrațiile unor străini pe paginile lor de jurnal virtual și nici audiență așa răbdătoare nu mai există, așa că m-am decis să scriu ce am de scris în foileton, ca să nu-mi pierd cititorii de la ditamai peretele de text. Fără alte adăugiri, am plăcerea (?) să vă prezint un...
Motto: „Decât să, mai bine
nu!”*
PROLOG
Dacă n-ai ajuns aici de pe grupul Cu botniță
(Facebook), probabil că nu știi cine este Alin Necula. Ceea ce este
și normal, pentru că el este într-adevăr un ilustru nimeni, a cărui
singură realizare (și cauza notorietății sale în anumite cercuri)
este că administrează grupul „rival” (Fără botniță - Jos
dictatura medicală!). Nu voi intra în amănunte, nu doar pentru
că individul nu merită atenția și publicitatea, ci vreau doar să
menționez că el (sau, mai bine spus, postarea lui) este
combustibilul care a alimentat pofta mea de scris; cu alte cuvinte,
după ce (aparent) a menționat un dialog civilizat cu noi, despre
COVID și purtarea măștii, și după ce a șters postarea în care
spunea asta și își făcuse un selfie purtând mască, a șters
toate urmele și s-a făcut nevăzut. Pentru că nu cred în zei, dar
cred în cauză-efect, consider că următorul ghid acoperă (sau
încearcă) toate punctele pe care le-ai putea atinge într-un dialog
decent cu antibotnițarii - ceea ce chiar Alin se presupunea
că vrea să aibă.
Vreau să încep cu o scurtă povestioară, pentru ca voi să înțelegeți că ceea ce urmează nu garantează succesul și nu vă sporește puterea de convingere într-o conversație cu un imbecil. Nicidecum! De fapt, acest lucru este destul de evident chiar din titlul acestei mini-serii, iar șansele de iluminare a antibotnițarului sunt infime și tind puternic spre zero. Așadar...
Prin primăvară-vară, înainte de marile restricții, mă regăseam într-un context social foarte plăcut (editori, scriitori, bloggeri), pe terasa unei cafenele-librărie. Deși subiectul „pandemie” stârnise evident un val de rumoare, iar numai mențiunea virusului încordase câteva tâmple la acea masă, m-am trezit prins într-o dezbatere cu o colegă de branșă. Doamna cu care m-am contrat, al cărei nume (evident!) nu îl voi menționa, este o scriitoare de succes; este o tipă pe care o admir din multe puncte de vedere, nu doar pentru talent și proiecția lui în titlurile publicate, dar poate mai mult ca persoană. Iar dacă citește aceste rânduri, vreau să știe că nu-i doresc decât bine și că mi-e dragă, și că admir faptul că este (în general) un om rațional, rece chiar, care știe când să se impună și când să păstreze o tăcere diplomatică. Însă! În ceea ce privește elefantul din cameră, doamna credea (nu știu dacă o mai face) că cifrele sunt exagerate - morți, infectați, rata de transmitere etc., că totul este o conspirație a marilor puteri (dar nu știa exact care și împotriva cui se opunea foarte puternic în online), că obligativitatea de a purta mască este un abuz, o încălcare a drepturilor noastre de cetățeni liberi, apartenenți unui stat democrat și că vaccinurile cauzează autism.
Până aici nimic nou, corect? Probabil că vă întrebați „bă, ce vrea ăsta să spună?”. Ei bine, ce vreau să spun este că doamna - să-i dea sănătate și claritate dumnezeul în care crede - este ceea ce aș numi best case scenario. Cu alte cuvinte, cam ăsta ar fi maximul de partener de discuție cu care chiar se poate discuta: o persoană cu un coeficient de inteligență ridicat, cu o experiență de viață, bine documentată (și recunosc!) în ce privește politica și politicile agențiilor guvernamentale, care e capabilă să poarte, în ciuda divergențelor, un dialog civilizat, fără injurii sau jigniri. Problema, însă, este că ne-am ridicat amândoi de la masă cu exact aceleași convingeri cu care ne-am așezat. Deci, concluzionând și oferind poate primul pont din ghidul ăsta, nu vă ridicați singuri așteptările! Inteligența se oprește acolo unde încep convingerile.
Vreau să încep cu o scurtă povestioară, pentru ca voi să înțelegeți că ceea ce urmează nu garantează succesul și nu vă sporește puterea de convingere într-o conversație cu un imbecil. Nicidecum! De fapt, acest lucru este destul de evident chiar din titlul acestei mini-serii, iar șansele de iluminare a antibotnițarului sunt infime și tind puternic spre zero. Așadar...
Prin primăvară-vară, înainte de marile restricții, mă regăseam într-un context social foarte plăcut (editori, scriitori, bloggeri), pe terasa unei cafenele-librărie. Deși subiectul „pandemie” stârnise evident un val de rumoare, iar numai mențiunea virusului încordase câteva tâmple la acea masă, m-am trezit prins într-o dezbatere cu o colegă de branșă. Doamna cu care m-am contrat, al cărei nume (evident!) nu îl voi menționa, este o scriitoare de succes; este o tipă pe care o admir din multe puncte de vedere, nu doar pentru talent și proiecția lui în titlurile publicate, dar poate mai mult ca persoană. Iar dacă citește aceste rânduri, vreau să știe că nu-i doresc decât bine și că mi-e dragă, și că admir faptul că este (în general) un om rațional, rece chiar, care știe când să se impună și când să păstreze o tăcere diplomatică. Însă! În ceea ce privește elefantul din cameră, doamna credea (nu știu dacă o mai face) că cifrele sunt exagerate - morți, infectați, rata de transmitere etc., că totul este o conspirație a marilor puteri (dar nu știa exact care și împotriva cui se opunea foarte puternic în online), că obligativitatea de a purta mască este un abuz, o încălcare a drepturilor noastre de cetățeni liberi, apartenenți unui stat democrat și că vaccinurile cauzează autism.
Până aici nimic nou, corect? Probabil că vă întrebați „bă, ce vrea ăsta să spună?”. Ei bine, ce vreau să spun este că doamna - să-i dea sănătate și claritate dumnezeul în care crede - este ceea ce aș numi best case scenario. Cu alte cuvinte, cam ăsta ar fi maximul de partener de discuție cu care chiar se poate discuta: o persoană cu un coeficient de inteligență ridicat, cu o experiență de viață, bine documentată (și recunosc!) în ce privește politica și politicile agențiilor guvernamentale, care e capabilă să poarte, în ciuda divergențelor, un dialog civilizat, fără injurii sau jigniri. Problema, însă, este că ne-am ridicat amândoi de la masă cu exact aceleași convingeri cu care ne-am așezat. Deci, concluzionând și oferind poate primul pont din ghidul ăsta, nu vă ridicați singuri așteptările! Inteligența se oprește acolo unde încep convingerile.
(Pe mâine! Sper.)
