În loc de motto, un pasaj citat din neostenitul Horia Stoicanu, care ilustrează cât se poate de bine imaginea mătuită dintr-o cronică oficială a folkului:

„Nu este lipsit de semnificaţie să consemnez că unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei noastre folk, potrivit normelor noastre valorice, Nicu Vladimir, nu s-a bucurat până la sfârşitul vieţii măcar de o singură apariţie pe postul naţional TV” .

Nu știu dacă e adevărată până la capăt aserţiunea; eu personal am folosit în micul portret din 15 martie 2002 imagini de la o ediţie a festivalului „Om Bun” (de prin 1991), pe care le aveam de pe o casetă video de la Mircea Vintilă, înregistrate chiar de la TVR…

O rubrică la rândul ei modestă, de circa 20 minute, reluată în vara lui 2007, când speram să filmez la Vama Veche un prim festival dedicat marelui și prea modestului dispărut! Momentul TV începea, folosind ca suport melodia „Lucrătorul ostenit”, cam așa: Trăind astăzi doar în memoria casetelor video copiate la nesfârșit, Nicu Vladimir rămâne un exemplu de artist vertical. Muzician, pictor – grafician și poet ale cărui versuri au fost publicate de Dan Silviu Boerescu pe la jumătatea anilor ’90 în revista „artPanorama”. Un protestatar pașnic, căruia emisiunea „Remix” îi este datoare cu încă multe re-amintiri… Imediat, declaraţia lui Moţu Pittiş:

„Un alt artist deosebit, plecat dintre noi, este Nicu Vladimir, cu care am fost bun prieten. La el, simpatia totală pentru Bob Dylan s-a transformat în niște compoziţii românești intrând din nou în structura melosului nostru. Plus lucruri spectaculoase de concert, pentru că pe aceeași linie cu Florian, Saftiuc și Chubby, el aducea interpreţi populari cu instrumente ciudate. Ţin minte cum a rămas lumea cu gura căscată la Polivalentă, la vederea viorii cu goarnă care îl acompania! Ei toţi fac parte din zona adevărată a pop-ului românesc, nu a pop… corn-ului!”.

cartea „Lucratorul ostenit”

După un prim contact cu Dorin Liviu Zaharia, Horia Roman Patapievici descoperea la rândul său oferta așteptată de la muzica autohtonă: Marcela Saftiuc, Mircea Florian, Nicu Vladimir, Mihai Diaconescu și alţii din generaţia lor. „Cu Nicu Vladimir ne-am împrietenit. Mergeam la el acasă, pe Calderon, unde ne cânta, cu degetele lui lungi şi răsfirate, precum crengile de copac iarna şi fumam, cot la cot, cu el. O atmosferă genială”.

cu Mircea Florian, Doru Stanculescu si Mircea Vintila – 1974 (foto Alexandru Voican)

Dan Oprina: „Era grozav, când era student la Arte Plastice, a participat cu câţiva colegi de-ai lui la o manifestaţie spontană legată de viaţa americană, de bombe și război etc. Miliţia i-a cam bastonat… Avea felul lui de a-și monta muzicuţa, apoi începea să cânte și la chitară. Eu, unul, îl asemănam cu ideea de catharsis – când se produce în tine așa, ceva, îţi simţi adrenalina și umorile… Ceva care te desface, te rupe, dar te și înalţă – Nicu producea lucrul ăsta. Nu cânta bestial ci… dumnezeiește, cu mare dăruire, nu-și bătea joc. Venea însingurat – semăna cu Che Guevara – în pantaloni strânși, bocanci, cu părul lung, cu basc și bărbiţă rară. Și cânta: «Pădure, pădure, te-au stâns din săcure» și «Iată, iată, stropi de înger cad în scrum», altele; îmi pare bine că l-am cunoscut”.

Nelu Stratone mi-a arătat publicat, parcă, unul dintre ultimele interviuri ale lui Nicu (împreună cu Horia Stoicanu), acordat unei studente din Brașov. O pictură, un fel de icoană, a fost reprodusă prin grija lui Paul Nancă pe o compilaţie audio „Din darul magilor”. Tot via Nelu, cred, am pus mâna pe o casetă întreagă de melodii trase acasă la Vladimir, cred, pe care am rulat-o și eu, când și cum am putut, pe la radio, apoi în remember-urile puse la cale la TVR. Lista de piese o transcriu pentru cei care l-au ascultat măcar o dată, spre reamintire: „Tristeţi, iubirea mea” / „Punte scurtcircuitată” / „Tunelul orb” / „Colbul secundei” / „Ce de lupi se înconjoară” / „Iarbă înrourată” / „Ia-ţi zborul” / „Aer eram, văzduh eram” / „Cântec (de din primăvară)” / „Taie, Doamne, drum de rouă” / „Drumule, fumule” / „Colind” / „Lucrătorul ostenit”…

coperta „Din darul magilor”

Și am ajuns în 15 martie 2002, având la dispoziţie – via Anda Nicu Pittiș – o casetă video filmată cu Nicu Vladimir în Germania, în 25 octombrie 1989, acasă la Nicolae Covaci, de Anton Petrașincu (în prezența lui Mircea Florian). Câteva melodii, o intrare într-o expoziţie de pictură (și un cadru plonjat de neuitat), o plimbare prin oraș… Un alt cadru, de-a dreptul senzaţional, racursi, cu Vladimir în faţa unui portal de catedrală. În momentul în care l-am arhivat pe beta, am știut și genericul „Restituirii” TV. Și din nou comentariul emisiunii:

O punte scurtcircuitată (parafrază la titlul uneia dintre piese; voi mai încerca, fie și doar titlurile lor sunt sugestive, laolaltă și fiecare, cât un volum de poeme citit într-o noapte, n.a.). Un teoretician și în același timp un practician al libertăţii ca fel de a fi în România anilor ’70 – ‘80. Protestul său, inocent și totuși atât de acerb prin ascuţișul metaforei folk – poezie și muzică – era aproape și pe undeva sinonim cu mesajele pacifiste ale generaţiei flower-power de peste ocean. Le aprofundase, dacă e să-i ascultăm fie și puținele vorbe rămase… și atât. Învăţase să se joace de-a v-aţi ascunselea cu cenzura comunistă, iar prin căutarea rostirii tragicului, altfel decât patetic, s-a înseninat precum folclorul ţăranului autentic. S-a reîntrupat în grafică și pictură, transcendând prin această proprie-i orchestră liniile fundamentale ale libertăţii. În interiorul ușii (sale) de la intrare, Nicu Vladimir se avertiza de unul singur: „Mie-mi pasă!»

În emisiune, tot de pe o casetă video, de la Paul Nancă, cu precarităţile… de rigoare (și cu care era s-o păţesc la controlul tehnic al emisiei, dar am fost înţeles că documentele sunt unice) vorbește chiar Vladimir, la Sala Palatului (1991, spectacolul „Mai bine mort decât comunist” prezentat și cred organizat de Paul): „Mă bucur mult că suntem aici împreună, încercând să comunicăm; sper să şi reuşim. Mai mult, să ajungem la comuniune. Cu atât mai mult cu cât e vorba de acest loc, în care bântuie încă stafii sinistre, care au plecat în lucrarea lor de la ură, având ca ţintă ura faţă de tot ce înseamnă fiinţă umană. Rămăşiţe din această ură încă mai există şi cred că stă în puterea noastră s-o facem să dispară”.

Și tot din parafrază în parafrază, mai eseistic aproape ca niciodată, așa cum am simţit la facerea emisiunii: Nicu Vladimir nu a ostenit niciodată. Resemnarea Mioriţei îi era străină. Impus alături de prima generaţie – aceea de aur și fără de prihană – a folkului românesc, și-a hrănit semenii din colbul secundei și iarba înrourată, conducându-i orb prin tunel, pe drum și fum de frig, de din primăvară. Cu tristeţi și colinde își lua zborul dintre lupii ce se înconjurau și aer era și văzduh era. Iată, iată…

Citez dintr-o prezentare a lui Aurel Gherghel: „Mi-aduc aminte de Nicu Vladimir și de pletele sale, de cântecele lui pe care nu i le putea înregistra nimeni; o singură dată am putut să-l aduc la Sala Palatului să cânte, am dat la aprobare alte texte. Nicu era o metaforă tot.”

Iar Andrei Oişteanu spunea în aceeași notă, la o întrunire „undergROund” căreia i-am zis „Amintire cu haiduci”, la Club A: „Am un poem preferat; când îmi e mai greu, mi-l recit în gând: «Lupii vin în cercuri line, nu ceda acum.» Cred că a găsit formula unei tensiuni de revoltă pură, ăsta era Nicu Vladimir – un om hăituit, înconjurat de o haită de lupi care, până la urmă, l-a ajuns și l-a mâncat”.

Din nou, bunu-i prieten Horia Stoicanu, cu un elogiu pe site demn de mai multe citări: „Îl găseam privind ore în şir o pereche de porumbei sfioşi, deprinşi a ciuguli firimituri pe pervazul ferestrei din bucătărie. Aveau să-i ducă sufletul pe aripi în scurt timp, ceea ce el ştia. Purta în spate un cojocel alb, deşi afară era cald deja, tușea şi îşi freca mâinile lângă aragazul aprins. Când dam să intru, mă zorea cu un zâmbet pripit: «Hai mai repede, că în casă e cald şi bine.» Aşa era în ultima lui perioadă artistul Nicu Vladimir, Dumnezeu să îl odihnească, devenit pe atunci cel mai bun camarad din lumea mea. Îl nimeream mai totdeauna singur, fumând în faţa televizorului. Că aia, că ailaltă, treceam la subiect. Mă pomeneam luându-l la trei păzeşte că nu pune mâna să-şi aranjeze material pentru un album de autor, să se ocupe de selecţia pieselor, de orchestraţii. Dar inima lui ostenise, nu mai avea suflu şi pur şi simplu îl lăsaseră puterile, ceea ce nu-mi dam seama. Isprăvind luptele pe tema discului, cârmeam în politică (…) Mai ponderat el, mai blajin, cu îmbunări social-democrate şi indulgenţe liberale, înclinat apoi spre o perspectivă cristică, poate cu gândul la judecata finală. Ca şi Ciabi Zaharia pe ultima lui sută, sta deseori aplecat asupra Bibliei. Mergea la biserică, dar rar, cât îi îngăduiau picioarele bolnave. A fost caracterul cel mai integru întâlnit de mine printre muzicieni. Fără compromisuri, gata la sacrificii. Pregătit să înfrunte lipsuri, marginalizare, ignorare chiar, pentru ideile lui. Slab, deşirat, purtându-şi chitara în spate ca o carabină, avea privirea fermă, directă, şi un zâmbet ironic, oarecum dominator, în tot cazul nobiliar. La serviciu, cât a lucrat, sta cu Constituţia pe masă ca argument împotriva oricărei încercări de a fi îmblânzit; portul pletelor şi bărbii, semn de răzvrătire, nicicum de cochetărie, l-a păstrat cu orice preţ, refuzând cu dispreţ eterna tentaţie oferită de culturnici: emisiunile TV. A băut şi el destul, cot la cot, cu noi, cu neadaptaţii, iremediabilii, irecuperabilii. A pictat, a scris poeme. Rareori făcea succese fulminante, totuşi impresiona. În interpretare avea o manieră parlando foarte apropiată de Bob Dylan, altminteri aflându-se pe cu totul alte coordonate. Şi dovedea o totală loialitate faţă de convingerile proprii, indiferent de reacţia auditoriului, de unele fluierături idioate, de unele eşecuri amare. Cel mai adesea publicul simţea însă că se întâmpla ceva chiar acolo, în faţa lui, tresărea, şi în cele din urmă, cucerit, aplauda. Nu exista un simbol mai potrivit pentru generaţia noastră. Au fost alţii ridicaţi în slăvi, premiaţi, îmbogăţiţi, ajunşi prin dregătorii. Astăzi, cum zicea Vladimir însuşi: «Urma-n urmă scapă turma / Primul – la ce bun?».”

Așadar lui Nicu Vladimir, folkistul originar, dar și pictorul și poetul… îi păsa. La primul festival „Primăvara Baladelor” (cel câștigat de Doru Stănculescu), a luat premiul întâi (Sorin Minghiat zice în cartea de interviuri a Teodorei Ionescu de Premiul special al juriului), deci a reușit să convingă câţiva inși din elita culturală dar și comunistă a vremii, fapt care îmi dă mereu de gândit de câte ori trec peste acest episod! Pentru că, altfel, de fapt, el s-a luptat tăcut cu autorităţile. Un război rece care i-a întristat baladele, precum adevăratul folclor românesc. S-a retras din Cenaclul „Flacăra”, dar a rămas de partea folkului adevărat. Născut în 8 decembrie 1950, în 10 octombrie 1995 s-a împotmolit în toamnă, precum păsările călătoare, însă prietenii îl găzduiesc în amintiri ca pe o primăvară…

Nicu Vladimir, Dan Tufaru, Doru Stanculescu – Club A 1974 (foto Mirel Leventer)Nicu Vladimir, Sorin Minghiat – Club A 1980 (foto Mirel Leventer)

Post scriptum. În 2007, la Vama Veche, Șoni a încercat la celebra-i terasă un eveniment in memoriam. Am știut, n-am putut ajunge, nu știu dacă s-a ținut cu adevărat și cum a fost. Cert e că trei ani mai târziu, de la Timișoara, a venit o omagiere, pe cât de neașteptată, pe atât de reușită. Cu sprijinul și sub îndrumarea Andei Niculina Pittiș, timișorenii Daniel Silvian Petre (solistul de la Survolaj) și Emil Kindlein (așadar generația următoare, cei doi sigur nu l-au cunoscut personal) au publicat la editura Blumenthal volumul „Lucrătorul ostenit”, cu poeziile lui Nicu Vladimir (organizate pe două capitole – după cum au fost sau nu cântate) alăturate lucrărilor de grafică și pictură ale artistului, plus un CD audio cu câteva melodii. Lansarea de la Timișoara s-a petrecut într-un cadru cât se poate de adecvat, la Festivalul „Plai” din toamna lui 2010, iar eu am avut acces – grație omologului și prietenului de la TVR Timișoara, Mimo Obradov – la toată filmarea pentru un reportaj „Remix”.

Criticul Mircea Mihăieș: „Eu unul mă aflu printr-o măruntă predestinare aici, cum la fel am fost la București, demult, cu Florian și Anda Pittiș. Întâmplările se leagă cumva spontan, nu sunt specialist în muzică, dar am o fascinație și o atracție pentru această lume. Nicu Vladimir s-a aflat în centrul acestei lumi; am petrecut mult cu Dorin Tudoran, care-mi povestea de toți prietenii lui din lumea neliterară… Și Horia Roman Patapievici, adolescent fiind, gravita în jurul acestor personaje cu totul nelalocul lor în vremea comunismului. Ei erau mai profund ancorați în acea lume decât pasagerele vedete ale acelor vremuri; pe unele le vedeți la televizor diseminând în continuare aceleași lucruri nedigerabile. Nicu Vladimir a fost mereu între lumi, cartea are poezii propriuzise în care veți descoperi un spirit neliniștit, aproape nevrotic, dar la modul liric; o altă parte sunt texte muzicale egal de valoroase, pentru că aș spune chiar că textele cântecelor sunt mai bine puse în evidență, pentru că știu o mare parte dintre piese (vreo 12). Mă bucur pentru acest eveniment, nu numai pentru că este readusă o personalitate de prim rang a unui anumit tip de cultură românească, aceea perenă. Dacă marile vedete oficiale din ’70 – ’80 au dispărut, nu le mai dorește nimeni în mod real și autentic, în schimb acest tip de personaje au migrat în diverse zone. Doamna Pittiș îmi spunea care erau conexiunile lui Nicu Vladimir – Oișteanu, Tudoran, Pittiș, oameni care trăiau în România, dar care aveau o țară a lor, pe care o populau cu tot felul de fantasme, iar aceste fantasme sunt capabile să ne vorbească și nouă azi, aici și acum. Cel mai bine e să ascultăm muzica lui Nicu Vladimir, să-i citim poeziile și să ne gândim că el și ei ne-au înfrumusețat viața, chiar pe vremea când nu îi știam”.

Mimo Obradov: „Vladimir înseamnă mult pentru cei care au primit harul de la el, atât cât i s-a permis. De două ori l-am ascultat personal, pătruns de o aură a unui om greu de înțeles pentru noi toți, care aveam un ideal încețoșat despre ce a însemnat starea hippie, departe de a fi fost o mișcare în România. Dar Nicu Vladimir, prin cântec, vers și atitudine, a reușit să dea ceva, iată, ca și muzica ce transcende gândul rostit”.

Daniel Silvian Petre, printre cele trei piese preluate cu Emil din repertoriul lui Vladimir: „Cum vedeți, e nevoie de doi oameni să cânte ceva din ce a făcut el de unul singur, în anii ’70. Iată citatul lui Moțu de pe copertă, scris pentru a apărea altădată, dar tipărit abia acum. Personal, dacă n-am putut să fac nimic pentru Florian Pittiș – care a făcut enorm pentru mine, ca și pentru Survolaj –, am reușit să fac ceva pentru prietenul lui, Nicu Vladimir. Vă citez dintr-un prozator preferat, Kurt Vonnegut jr, care spunea că firește că binele poate să învingă răul, cu condiția ca și îngerii să se organizeze ca mafia. A fost o întreagă tevatură cu editura asta, înființată ca să putem scoate cartea; acum suntem obligați să continuăm, să nu fie un Nicu Vladimir apărut la o editură mică!”

Emil Kindlein își vedea și el o altă datorie rezolvată: „În 1995, m-am dus la «Om Bun» – e și Levente Molnar aici –, noi printre 200 de alergători; am trecut de preselecție, am cântat pe scena mare, nu ne-a băgat nimeni în seamă, dar doamna Anda a venit în culise și ne-a oferit un premiu memorial «Nicu Vladimir». Pe lângă carte, ce cântăm noi azi e departe de acea atmosferă care vă fura pe voi și pe noi în lumea lui, un lucrător care nu era ostenit, iar doamna Pittiș ne-a facilitat să respirăm același praf pe care l-a respirat altădată altcineva răsfoindu-și jurnalul, mulțumesc pentru tot”.

Tot acolo, mereu discretă, Anda Pittiș, care a dezvăluit celor prezenți că lucrurile nu sunt întâmplătoare: „Mulțumesc că m-ați invitat, trebuie să știți că prima dată am fost la Timișoara cu soțul meu, în decembrie 1976, în săptămâna de miere. Vladimir ar fi împlinit 60 de ani anul acesta, numărătoarea s-a oprit la 45, iar dacă pentru noi timpul a trecut, el rămâne tânăr și este de-acum prietenul celor mai tineri, pentru noi un veghetor. Au fost mai multe intenții din ’95, să facem ceva să-l cunoască și alți oameni, nu doar prietenii privilegiați; a trebuit să fie Timișoara cu Kindlein și Petre. Piesele sunt înregistrate la casetofon, pentru că Vladimir n-a fost acceptat de sistem; și el și Florian au fost îndrăgostiți de acest oraș. Generozitatea timișorenilor pentru a-l face re-cunoscut pe Vladimir mă umple de bucurie, cei doi au făcut greul, eu doar le-am dat ce mi-au cerut. Și mai trebuie să știți că modelul lui Florian pentru crearea personajului din «Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic» a fost Vladimir; la teatru, în cabina sa, avea tot timpul o fotografie cu el, sub geamul de pe birou. A fost un act de curaj al lui Florian, care și-a asumat să mă îngrijească, el era mândru și mă prezenta ca fosta soție a lui Nicu Vladimir”.

Vladimir si Anda

A fost apoi rândul meu să-i invit în emisiunea „Timpul chitarelor”, care i-a găzduit în concert pe Kindlein și Petre la TVR 2, proiectul lor acustic incluzând – dacă n-am pomenit mai sus – câteva preluări din repertoriul lui Vladimir.

Silvian: „Suntem foarte mulțumiți că am fost lăsați să ducem acest lucru la bun sfârșit; poezia era oricum Cenușăreasa literaturii române; din inconștiență, tupeu, dragoste sau toate la un loc am reușit să facem cartea și albumul. Azi e 4 octombrie, chiar ziua de naștere a dlui Florian Pittiș; nu e coincidență, ci destin. Doar cinci melodii. E mai mult lung decât drumul spre București, când o să fiu mare o să-mi iau un elicopter sau un drum.”

Pe coperta IV sunt transcrise vorbele lui Moțu: „A fost prietenul meu și, îndrăznesc să sper, am fost prietenul lui. Prin simpla sa prezență îi deranja pe toți, deși atunci când se afla într-un grup, nu deranja pe nimeni și îi suporta pe toți. Și totuși câți n-ar fi vrut să trăiască «sub pecetea vladimirnicului gând?» Pe ușa lui, acolo, în interior, stătea scris: «Mie-mi pasă!». Asta vedea ori de câte ori se hotăra să iasă în lumea de afară. Și chiar i-a păsat. A fost modelul meu pentru personajul din «Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic». A fost? Poeziile și cântecele sale mă obligă să spun: «Este». Nu el a scris: «N-am chef să spun nici în glumă, / Că-nceputul s-a sfârșit.»?”.

Valeriu Mircea Popa și un episod cenaclist (singurul) cu trupa sa Catharsis și Nicu Vladimir, undeva prin 1974, la teatrul „Bulandra”, sala din Grădina Icoanei (când „Flacăra” nu invadase așadar stadioanele, perioada volumului de față). Catharsis venea după un recital la prima ediție a „Primăverii Baladelor”, festival unde Vladimir câștigase un premiu important. „Eram lângă Doru Stănculescu și așteptam rândul nostru. Când a cântat Vladimir, Păunescu – care stătea pe un scaun mai sus, deasupra nivelului scenei, să domine tot – i-a zis: «Ascultă, măi băiete (impertinent, noi aveam un nume, reprezentam ceva, diferența de vârstă nu era mai mare de patru – cinci ani, în fine), tu de ce nu te tunzi?» (el a avut de când îl știu părul foarte lung, de vreo 40 cm). «Așa îmi place și o să continui să îl am așa, chiar dacă îmi veți retușa iar poza în revistă!» (apăruse cu o săptămână în urmă, în «Flacăra»). «Bineînțeles că o retușez, dar tunde-te, ascultă-mă pe mine, că am făcut carieră multora în țara asta.» Vladimir i-a zis atunci: «Domnul Păunescu luptă pe baricadele noastre, fără a recunoaște steagul!», absolut superb. La care Păunescu, căruia îi mergeau rotițele, a răspuns: «Nu, băiete, voi luptați pe baricadele mele și nu recunoașteți steagul!»… O replică foarte cinică. În sală s-a aplaudat, s-a cerut bis, el s-a enervat și a zis: «Atunci n-o să mai cânte nici Nicu Vladimir, nici Mircea Popa, nici Adriana (Ausch, parcă, de la Cluj, nu mai țin minte)!». Și dacă m-ai întrebat, dintre toate valorile din vremea noastră, Nicu Vladimir era excepțional, în percepția mea. Anda i-a scos cartea cu poeme și acel CD, și cu această ocazie am spus «Jos pălăria!» pentru acele vremuri, iar pe el îl plasez ca personalitate imediat sub Chubby. Care era conceptual, citise foarte mult, o minte deschisă. Atunci eu eram încă puști necopt, nu mi-am dat seama, doar mai apoi, în anii din urmă!”

(fragmente din volumul „Timpul chitarelor. Florian Pittiş, Dorin Liviu Zaharia şi epoca Folk” (Eikon, 2017)