Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu
George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu
în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor
tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai
Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea
la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul
umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul
în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica
literară.
Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri
pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o
orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi
sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor,
ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a
oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme „Zoon
poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc
personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască
omeneşte, acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat
răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi
avut încredere în versurile sale.
Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă
o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt
revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să
nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte
pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este
rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori
valoroşi?
Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul
lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum
în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici”
şi că „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un
banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu
însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare
parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras
atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La
începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica
poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi
copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/
cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă
îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu
dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă
Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneo/
şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/
tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând
aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul
este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine
care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/
voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai
povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram
năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu
suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/).
Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este
net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui
să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de
minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul
sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai
atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din
mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea
neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din
cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi
lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să
îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a
dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai
atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap
vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la
fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o
conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi
mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale
de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine
altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera
mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau
viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare
iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm
încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate
de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te
miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e
efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e
sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai
plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele
noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă
iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de
minune(„Tierra efeminada”).
George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare.
Numai să se ţină de ea.
Alexandru Petria
http://alexandrupetria.wordpress.com/2011/09/10/nu-l-scapati-din-ochi-pe-asztalos/#comments
mulțumesc pentru lectură. dacă ți-a plăcut, primești titlul de
Lector Honoris Causa. Dacă nu, Nu. ;)
