Ca in orice dimineata tarzie, drumurile din jurul meu sunt impartite intre umbre si culori, intre speranta si realitate, intre tot si nimic. Dar astazi nu mai vreau sa iau decizii, caci mi-e mai simplu sa ma asez in mijloc, sa-mi scot din buzunar castile, sa inchid ochii si sa ignor lumea. Nu mai am de gand sa astept ca ceva sa se schimbe, in afara de persoana mea. Nu mai caut pe nimeni sa ma desluseasca, sa-mi dea un nume si sa ma iubeasca, cand nu sunt sigur ca am nevoie de asta. Nu mai cred ca sunt aici pentru a te salva, nu mi-e greu sa recunosc ca ai avut dreptate, caci monstru sunt si eu ca tine, desi am vrut sa par inger... Aripile mai au de asteptat pana cand toate oglinzile vor reflecta adevarata mea fiinta. Pe cine sa mai mint aici cand vreau sa-mi scot acum coltii? As sfasai fara sa mai stau pe ganduri peisajul ce ma inconjoara, caci monotonia si mediocritatea imi izbesc tamplele in cele mai nepotrivite momente, iar calmul ce il aveam prescris l-am devorat in primele luni al noului decor. Nu mai nascocesc aluzii, nu mai doresc nimic... Aceleasi ganduri rotative m-au scarbit de tot ce astazi numesc trecut. Am nevoie sa aud alte batai de cord, alte iluzii sa insusesc trupului meu marunt si stiu ca ma voi obisnui cu toate luminile ce au de gand sa mi-l calce. Voi umbla in soare, nutrind relatii hibride, pentru ca ti-am zis ca nu ne vom mai vedea vreodata. Nu am mintit...