..pornind de la această premisă, public această postare care a fost de fapt rezervată numai pentru suflețelul meu. Dar poate și alții se întreabă, se gândesc, ce să facă și cum este mai bine în această situație de viață pe care o voi prezenta imediat.

17 iunie 2025, ora 1,45.

Azi e Sf. Manuela, în accepțiunea mea, deși numai sfântă nu mă pot numi. Într-un fel, sunt, dar în mai multe, nu. Și oare care este definiția sfințeniei? Autenticitatea? Bunătatea? Intransigența respectării codului moral și virtuos? .. (că nu pot zice virtual).

Mi-a venit să scriu fiindcă nu pot dormi datorită piciorului drept ținut la orizontală. Adică tocmai în poziția în care se presupune să dormi, să te odihnești. Durere cu efect insomniac.

Am luat și un algocalmin, care însă întârzie să-și facă efectul. 

De fapt, o singură propoziție sinceră care mi-a ieșit de pe buze m-a determinat să scriu acum. 

Scurt și cuprinzător: Dacă nu slăbesc, o să mor.

În sensul de curând, da.

Am început să obosesc foarte repede și ușor. Conștientizarea acestui fapt ar trebui să-mi dea aripi să fac o schimbare. 

Dar cred că se întâmplă faptul următor: prefer să mor și să-mi pierd suflul într-o fracțiune de secundă, decât să renunț la dulcea dependență de zahăr și dulciuri.

Ce mă fac? Cum soluționez asta? Mor sau trăiesc?

Cât de mult vreau în realitate să trăiesc, fără atracția principală a fiecărei zile?!.. Trist, dar adevărat. Mă prăbușesc odată cu viciul meu cel definitoriu.

Cu cât crește viciul, cu atât scade speranța mea de viață.

Sau poate nu. Poate zarurile nu au fost definitiv aruncate.

Se prefigurează niște schimbări: în Univers, în lume. Poate ele se vor oglindi și în mine, și în dorința mea  de a trăi. 

Sau dimpotrivă...

Surprinzătoare durere de picior prezentă numai la orizontală, care mă ține nopțile trează, este poate unica mea șansă rămasă, de a conștientiza.

Dacă aș dormi noaptea butuc, nu s-ar mai putea "întâmpla" nimic. Decât alunecarea spre moarte sigură.

Moartea mă preocupă mai demult decât comandarea monumentului funerar, acum exact o săptămână.

Și acum mi-a mai venit o idee: dacă în cinstea zilei mele de azi, în loc să sărbătoresc umplând frigiderul cu produse de la Alice, cum aveam de gând... Ce-ar fi ca o (1) săptămână să nu pun deloc gura pe dulciuri?..

Doar asta ar fi o sărbătorire a vieții și nu a morții.. pe care uneori o simt iminentă, în condițiile date.

Mai bine aș simplifica lucrurile în felul următor: sunt atât de deprimată și sătulă de viață, că prefer să mă îndop cu dulciuri, zilnic, în loc să-mi creez o altă cale. 

Oare nu am deloc voință?

Pe termen lung, mă tem că nu.

Iar pe moment, ..om trăi și om vedea.

Sper, desigur, în adâncul sufletului, să revin cu vești mai bune.