albul e alb mai cu seamă în miezul dulce-amărui al
nopţii,
atunci când toate umbrele care l-au străbătut
nu fac adunate mai mult decât umbra sâmburelui de-al doilea
dintr-un măr
muşcat doar de-o gură –
e atât de alb atunci încât
nici măcar singurul rând de paşi sfâşiindu-l nu
recunoaşte
dincolo de tăcere
golul
© Liliana Negoi
Filed under: mai noi, versuri
