De mult mă bântuie subiectul ăsta! Și nu de ieri, de azi! Au
trecut mai bine de 10 ani de când sunt implicată în activitatea de
salvare a animalelor. Chiar dacă nu mai sunt activă în munca de la
adăpost (din motive personale), au grijă alții să-mi pună-n cârcă
animalele lor nedorite. Așa că, oricât încerc eu să păstrez un
număr echilibrat de animăluțe în cadrul căminului personal, mă
trezesc că-mi aruncă alții animalele lor în ograda proprie. Și mă
scoate din sărite că n-am posibilitatea (încă) să fac ceva în
privința asta. Acum sunt nedormită de 3 săptămâni, după ce un
neisprăvit m-a ”cadorisit” cu doi pui, vai de capul lor, după ce mă
oferisem cu foster la o cățelușă adultă, de talie mică. Așa că acum
am 3 în plus față de efectivul meu normal (5+3=8), ceea ce îmi dă
foarte mult de lucru, pe lângă oboseala acumulată de lipsa
somnului. Și anii care au trecut mi-au solicitat resursele proprii
peste doza suportabilității, așa că astfel de eforturi întind (din
nou) la maximum ”elasticul personal” Dar despre povestea celor 3 cu
altă ocazie. Acum vreau să vorbesc despre cele din titlu.
În anii ăștia mi-a fost dat să întâlnesc diverse persoane care
se implică în activitatea de rescuing (termen încetățenit datorită
Facebook-ului). Și aici mă refer strict la persoanele din România.
Sunt multe, dar la nivel de a ține pasul cu fenomenul scăpat de sub
control, sunt mereu prea puține. Așa se ajunge la suprapopularea
adăposturilor private (ONG-uri sau nu) sau/și a căminelor
personale. Unii, care stau mai bine financiar și au mai multe
persoane în familie care pun osul la treabă și/sau prieteni de
nădejde care să-i sprijine, dar și o bună condiție fizică (de
sănătate), reușesc să facă față. Dar acum vreau să vorbesc despre
ceilalți, de unde și of-ul meu.
Am fost martora decăderii unor persoane care, în decursul
timpului, mi-au atras simpatia datorită inteligenței, umorului,
sufletului bun etc. Persoane de vârstă apropiată mie (±50), care au
decăzut gradual, odată cu vârsta, cu apariția problemelor de
sănătate, a înrăutățirii situației financiare și, mai ales, cu
instalarea depresiei. Și așa, de la rescueri curajoși,
descurcăreți, potenți și pricepuți, ajung pe nesimțite hoarderi
(colecționari, strângători, adunători) de animale. Din acest
moment, ei merg mai mult pe pilot automat, fără să bage de seamă că
au depășit limita în care își mai pot ține în mâini propriile
frânghii ale unei existențe sănătoase. Și când spun sănătate, mă
refer la toată gama: fizică, psihică, sănătatea (igiena) mediului
în care trăiesc, a relațiilor etc. De la doamne arătoase și pline
de viață sau domni aranjați și impozanți, ajung de nerecunoscut.
Iar stima lor de sine scade accentuat, la fel și așteptările de la
viață, ajungând să se retragă spre marginea societății (se
izolează), în majoritatea cazurilor în mediul rural, unde își duc
existența în niște condiții lipsite de încălzire sau apă curentă,
și igienă corespunzătoare, dar înconjurați de zeci, sute sau chiar
mii de animale. Te uiți la ei și sunt de nerecunoscut. Pentru cine
nu-i cunoaște, sunt catalogați imediat ori ca homeleși, ori ca
nebuni sau mai știu eu ce calificativ care-i aruncă imediat la
periferia societății, alături de oameni fără pic de educație. Pe
când, în realitate, ei ascund o mulțime de calități, dețin o
cultură generală vastă, doar că pur și simplu au scăpat controlul
propriei existențe.
Ca să fie clar, cei la care fac eu referire aici se încadrează în primele două categorii de mai sus.
Ca să fie clar, cei la care fac eu referire aici se încadrează în primele două categorii de mai sus.
Cum ar putea fi ajutați acești oameni??? De ce anume ar
avea ei nevoie, în primul rând???
Dacă i-ai întreba pe ei, ar răspunde ”bani”, însă în starea în
care sunt, banii le scapă mult prea ușor din mâini și nu-i ajută să
iasă din acest cerc vicios care le consumă energia vitală.
Dacă aș putea, eu i-aș îndepărta de cauză sau aș îndepărta
cauza de ei. Dar cum în România e imposibil să rărești o locație
plină de zeci, sute, mii de animale într-un timp scurt, salvarea
acestora pare mai degrabă o cauză pierdută. Și iată cum se
evidențiază o idee:
” Salvatorii au nevoie să fie salvați!”
Dar cine să o facă? Autoritățile au doar o singură soluție:
adăposturile publice în care se eutanasiază pe bandă rulantă. Iar
un astfel de scenariu e mereu cel mai mare ”bau-bau” pentru acești
oameni, care le hrănește constant spaimele. Organizațiile străine
sau grupurile răzlețe de suporteri trimit bani sau adoptă din
animale, dar din nou raportul e prea mic pentru a ajunge la un
echilibru sănătos. Mai mult de atât, există și pericolul ca prin
acest gen de ajutor să se întrețină acest focar. De unde și
afirmația mea că hoarderii ar trebui ținuți departe/deoparte de
orice posibilitate de a mai aduna animale, în primul rând pentru
propria lor sănătate, iar mai apoi a patrupedelor. Doar că într-o
țară ca a noastră, unde ”robinetul” curge nestingherit de zeci de
ani, așa ceva ar fi posibil doar prin ordin judecătoresc. Însă un
singur caz am văzut la noi, o femeie care trăia într-un apartament
din Brașov, unde adunase mulțime de animale, pe care le ținea în
niște condiții greu de imaginat. Dar s-a dovedit că suferea de
schizofrenie! Ah, și a unui tânăr care aruncase pe geam puii
născuți în apartamentul său, dar și acela suferind de schizofrenie.
Iar aceste cazuri sunt extremele celelalte.
Oamenii de care amintesc eu aici nu au antecedente
psihiatrice! S-au îmbolnăvit de depresie ca rezultat al acestui
lanț de evenimente nefaste din viața lor, pe fondul unei scăderi
drastice a veniturilor - de multe ori, dar ajung foarte ușor să fie
confundați cu bolnavii cronici pentru că se izolează, nu mai au
încredere în oameni și se alimentează cu ideea eronată că prezența
animalelor le oferă acel ceva lipsă din viața lor.
E un subiect extrem de delicat, mai ales din motivul amintit
la început: raportul dintre numărul salvatorilor și al cazurilor
noi de animale abuzate sau abandonate (+altele) este foarte
dezechilibrat. Ideea/visul utopic al multor iubitori de animale că
implicarea lor ar schimba lumea, îi aduce în această situație, pe
lângă cele amintite în paragraful anterior. Deci practic, ajungi să
te vezi (sau nu) prins într-un cerc vicios din care unii reușesc să
iasă după un timp în care își dau seama că se luptă cu morile de
vânt și că fără dezvoltarea unui lobby puternic și constant, doar
activitatea de rescuing singură nu poate rezolva un fenomen atât de
complex cum e cel al animalelor străzii (cu/fără stăpân).
Personal am fost mereu împotriva aglomerării! Atât în căminul
personal (aglomerare de mobilier, lucruri, persoane, animale etc),
dar și în adăposturi. Cât am manageriat adăpostul nostru, am
încercat să păstrez fluiditatea și să mă asigur că vom avea mereu
spațiu verde (curte) aferent plimbării câinilor. Mereu am dus luptă
de lămurire să-mi conving colegele să nu mai aducă câini sănătoși,
doar pentru faptul că umblau de capul lor pe străzi, ci doar cazuri
serioase, gen pui sau mame cu pui; câini bolnavi/accidentați sau
cei amenințați de rău-voitori. După ce m-am retras, încet-dar
sigur, curtea liberă a dispărut, locul acesteia fiind luat de zeci
de țarcuri îngrămădite. Asta pentru că mereu apăreau cazuri la care
colegele nu au putut/știut să zică nu sau că nu și-au permis să
refuze colectarea unor câini aflați pe traseul
doamnelor-vizitatoare-sponsori, din UK, care se implică în
activitatea de la adăpost. Dar subiectul aducerii câinilor în
adăpost a fost mereu nb.1 pe lista conflictelor în echipa noastră.
Există și acum, însă zace în background. Dar să nu credeți că doar
englezoaicele adună câini de pe stradă! Ah, nu! Iar mie personal
îmi pare rău să văd că nu s-a învățat nimic în toți acești ani. Și
atunci nu mă mir că îmi surprind deseori întrebarea ”sunt fetele
noastre hoarderi?” luându-mi cu asalt gândurile. Ce s-ar putea
face? Cum s-ar putea face? Chiar dacă, spre deosebire de perioada
în care mă ocupam eu de adăpost, ajutoarele sunt mult mai
substanțiale, datorită implicării acestui grup de doamne foarte
active din UK, apare și reversul medaliei: creșterea numărului de
câini și implicit a aglomerării. E vorba undeva de aproximativ 300
de câini (în mod constant), deși cam la o săptămână-două, pleacă
spre (UK) familiile adoptatoare sau în foster un număr de 10-20 de
câini. Și totuși în adăpost nu se simte acest lucru! Iar calitatea
vieții cățeilor din adăpost e mult sub așteptările/dorințele/visele
idealiste ale fondatorilor. Și mai e un aspect deloc de neglijat:
se înmulțește numărul câinilor inapți pentru a fi dați spre
adopție!
Ce se va alege de acești câini?
Vor aglomera adăpostul pentru următorii ani, ocupând
locurile unor alți câini cu șanse bune pentru adopție (=costuri
mari de întreținere)!
Care ar fi soluția în acest caz? Ei, aici e o pojghiță
extrem de subțire prin sensibilitatea subiectului.
Când am fost nevoiți să mutăm adăpostul în locația curentă,
iar costurile s-au mărit simțitor prin apariția unor noi puncte pe
lista de cheltuieili (chirie, apă, transport, muncitori etc) și
sponsori nu mai apăreau, ne-a apucat disperarea pe toate. Ca armă
de atac a fost scoasă ”cine a adus câți câini, să și-i ia acasă”!
Eu am propus reducerea costurilor, acolo unde se putea, prin
eutanasierea acelor cazuri fără nici un viitor, sălbăticiți și cu
șanse minime la tratament, în caz de probleme medicale (pt că nu
puteau fi atinși). Dar am fost imediat apostrofată. Apoi am auzit
că unul din acei căței a fost internat la o clinică veterinară din
Cj, de unde a fugit când îngrijitorul a deschis ușa cuștii pt a
face curățenie. Ei, acum cine știe ce s-a ales de amărâtul acela,
care o viață întreagă a stat doar în adăpost, speriat încontinuu ca
de bombe! E asta o soluție bună? Te face asta un salvator
”profesionist”?
Dar în situația în care apar mereu noi cazuri, lumea te
presează să iei alți câini de pe străzi, din gospodăriile unor
neghiobi, etc, fără să realizeze cu ce probleme te confrunți, îți
trebuie o voință de fier să poți să spui NU! Iar cei care o fac,
ajung bârfiți pe la spate cum că sunt ”ai dracului”.
Însă și cei ce nu zic niciodată NU și ajung cum arătam la
început, tot bârfiți ajung, dar din motivele explicate acolo.
Și ia uite ce al naibii de mare și gros cerc vicios!
Am scris această postare pentru că mă doare sufletul să văd
acei oameni inteligenți și buni decăzând, fără nici o șansă de a-și
mai reveni singuri!
Am scris această postare pentru că m-am săturat să trag
ponoasele după cei care își aruncă câinii nedoriți în curtea
mea!
Am scris această postare pentru că am obosit să nu mai am
viața mea, să fiu ”arestată la domiciliu” pt că nu are cine să mă
ajute!
Am scris această postare pentru că mi-e silă să tot cer ajutor pe FB, pentru ca să le cumpăr hrană, să îi duc la veterinar, să cumpăr cearceafuri absorbante & jucării de ros/snaks-uri ca să nu-mi ajungă toată casa distrusă etc.
Am scris această postare pentru că mi-e silă să tot cer ajutor pe FB, pentru ca să le cumpăr hrană, să îi duc la veterinar, să cumpăr cearceafuri absorbante & jucării de ros/snaks-uri ca să nu-mi ajungă toată casa distrusă etc.
Am scris această postare pentru că m-am săturat să fie
mereu bătălie în sufletul meu între cum mi-ar plăcea să arate
căminul meu și cum îmi arată acum, că deși
trebăluiesc cât e ziua de lungă (doar acasă), nu reușesc să țin
pasul!
Am scris această postare pentru că mă înfurie când văd
comentarii dedesuptul pozelor cu ”vă rog, salvați-l; să vă dea
D-zeu sănătate”,etc, ”l-aș lua eu, dar mai am un câine
acasă”....!
Am scris această postare pentru că găsesc extrem de nocivă competiția gen ”tu câți câini ai salvat/ai acasă”!
Am scris această postare pentru că găsesc extrem de nocivă competiția gen ”tu câți câini ai salvat/ai acasă”!
Și în ultimă instanță am scris această postare sperând la
normalitate!!!
Și drept concluzie de final: în opinia mea un salvator devine hoarder în momentul în care ia un număr mai mare animale decât poate să le poarte de grijă. Iar prin ”grijă” înțeleg să le poată asigura cele necesare (hrană, tratamente veterinare, îngrijire - igienă, afecțiune), deci o bună calitate a vieții. Odată ce a depăsit acea limită și devine implicit depășit fizic și material de numărul de animale în proprietate, când nu le mai poți asigura ce au ei nevoie, iar asta se vede în ochii lor, se miroase, etc, nu se mai poate numi salvator!
P.S. Știați că există ”sindromul salvatorului”? Am aflat și eu și mărturisesc că m-am recunoscut numaidecât. Însă imediat când simt că ”alunec” într-acolo, mă opresc și încerc să-mi reorientez gândurile. Pentru mai multe informații, citiți acest articol .
Și drept concluzie de final: în opinia mea un salvator devine hoarder în momentul în care ia un număr mai mare animale decât poate să le poarte de grijă. Iar prin ”grijă” înțeleg să le poată asigura cele necesare (hrană, tratamente veterinare, îngrijire - igienă, afecțiune), deci o bună calitate a vieții. Odată ce a depăsit acea limită și devine implicit depășit fizic și material de numărul de animale în proprietate, când nu le mai poți asigura ce au ei nevoie, iar asta se vede în ochii lor, se miroase, etc, nu se mai poate numi salvator!
P.S. Știați că există ”sindromul salvatorului”? Am aflat și eu și mărturisesc că m-am recunoscut numaidecât. Însă imediat când simt că ”alunec” într-acolo, mă opresc și încerc să-mi reorientez gândurile. Pentru mai multe informații, citiți acest articol .