Cu toții ne dorim să avem copii speciali pentru că astfel ne
simțim și noi speciali. Dare care este prețul plătit de
copiii noștri?
Unii dintre noi sunt atât de dornici să crească următorul
Einstein, Đoković sau următoarea Nadia Comăneci, încât își
forțează copiii să exceleze la o activitate sau alta. Vror să fie
nu doar buni la ceva, ci grozav de buni la ceva. Cu toții
cunoaștem senzația de mândrie care ne cuprinde când spunem lumii că
avem un copil „de nota zece”, un jucător sclipitor de tenis sau că
a fost „acceptat la medicină”. Mai ales când sunt mici, copiii
rezonează și se forțează să stingă setea eului nostru.
Unul din motivele pentru care tânjim atât de mult să
avem copii plini de succes e că avem tendința de a căuta validare
prin intermediul lor. Ne evaluăm copiii în funcție de colegii lor.
Se descurcă mai bine sau mai prost decât copiii prietenilor noștri?
Citesc mai bine sau mai prost, sunt mai ascultători sau mai
neascultători, sunt mai buni sau mai slabi pe teren sau în arenă?
Suntem dornici să maximizăm potențialul copiilor
noștri.
Deși copiii noștri nu se nasc cu niciuna dintre
preocupările lumești, învață devreme că fac parte dintr-o lume
competitivă împărțită tranșant între cei care reușesc și cei care
nu. Învață că sunt măsurați în funcție de criterii exterioare lor:
note, remarcile profesorilor, felul în care sunt văzuți de ceilalți
copii. Din păcate învață și despre etichete: TDA, TSA, tulburare de
învățare, tulburare bipolară- și, la celălalt capăt al spectrului:
înzestrat și talentat. Învață că li se evaluează permanent
comportamentul. Dacă nu corespund unor criterii acceptate social,
se trezesc supuși umilinței.
Când ne învățăm copiii că succesul lor în viață depinde
de performanță, copilăria este orientată către viitor, în loc să
fie trăită pur și simplu ca o copilărie. Nu e de mirare că se
micșorează copilăria. Văd anxietate peste tot în jurul meu. Aproape
toată lumea se grăbește către viitor. Nu prea există prezență, nu
prea există timp pentru a savura ce este extraordinar în
normal.
A încuraja explorarea este o modalitate de a cinsti
ființa copilului. Subliniez cât e de important să ne ajutăm copiii
să înțeleagă că sentimentul lor de valoare nu e bazat pe
realizări.
Chiar dacă ne dorim excelență din partea copiilor, e de
preferat să nu se întâmple niciodată pe seama incapacității de a se
bucura de normalitate. Când îi îndepărtăm pe copii de normalitate,
îi învățăm să fie fermecați doar de exagerări ale vieții. Ajung să
creadă că doar fastuosul și fabulosul sau supereroii desenelor
animate din ziua de azi, trebuiesc observate și aplaudate. Prin
urmare țintesc mereu spre „mai mare” și „mai bun”.
Îți sugerez să subliniezi pentru copiii tăi următoarele
momente care nu ies prea mult din comun:
- Bucuria primei înghețate dintr-o vară
- Foșnetul frunzelor uscate ale toamnei
- Scârțâitul zăpezii într-o zi geroasă
- Mirosul de aluat pus la copt când trece pe lângă o plăcintărie
- Secretele nespuse dintre rafturile unei biblioteci
- Încântarea de a dormi un prieten la tine
- Gustul mâncării preferate
- Lumina soarelui care apune
- Mirosul rufelor spălate când le împăturim
- Liniștea lunii când stingem lumina la culcare
- Atingerea pielii când ne ținem de mână
- Lista rămâne deschisă , puteți să o personalizați
Când copiii tăi învață să se bucure de astfel de
momente, dispare nebunia de a vrea mai mult, mai strălucitor, mai
mare. Cresc pentru a deveni adulți care își concentrează atenția
asupra a ceea ce se află în fața lor, nu a ceea ce nu se
află în fața lor.
