Un câine schelălăie-n noapte flămând, iar luna pe cer juri că-i sânge. Pe drum, un copil calcă-ncet, tremurând – e singur, şi-obrazu-i e supt, şi plângând la piept o trăistuţă tot strânge.

Şi caută-ntruna la fiece pas o mână mai prietenoasă, să-i şteargă cu milă durerea din glas, şi caută, bietul copil de pripas, da-n jur e doar negură deasă.

Cu colţi oţeliţi spaima muşcă avan din sufletu-i plin de obidă, căci zgomote surde se iscă viclean, iar umbrele capătă ochi de mărgean şi înfăţişare perfidă.

Şi-ar sta, sărăcuţul, să doarmă niţel, că paşii de-abia-l mai ajută, dar nu îndrăzneşte, şi-aşa, cătinel, tot merge, şi merge, cu pas mărunţel, şi-n urmă-i întinderea-i mută.

© Liliana Negoi