Guest post by Mihaela Ștefan

Vineri 15 septembrie 2017, la Ateneul Român, în cadrul Festivalului George Enescu, în seria de concerte “Recitaluri și concerte camerale”, am avut plăcerea de a asculta concertul susținut de Philharmonia London.

Una dintre cele mai prestigioase orchestre din lume, Philharmonia London a fost fondată în anul 1945 de producătorul EMI Walter Legge. De-a lungul timpului, orchestra a fost condusă de dirijori celebri cum ar fi Herbert von Karajan, Otto Klemperer, Lorin Maazel, Sir Charles Mackerras, Riccardo Muti sau Kurt Sanderling. Din anul 2008, la conducerea orchestrei, în calitate de director artistic, se află compozitorul și dirijorul finlandez Esa-Pekka Salonen.

La concertul susținut în cadrul festivalului, la pupitrul orchestrei s-a aflat dirijorul român Cristian Mandeal. Cristian Mandeal s-a născut la data de 18 aprilie 1946 la Rupea, Brașov, a studiat pian, compoziţie şi dirijat la Liceul de Muzică din Braşov şi la Academia de Muzică din Bucureşti. S-a perfecţionat ulterior la Berlin cu Herbert von Karajan şi la München cu Sergiu Celibidache. După un stagiu în calitate de corepetitor la Opera Română din Bucureşti, Cristian Mandeal a obţinut primele sale angajamente ca dirijor permanent la Filarmonicile din Târgu Mureş şi Cluj, iar din 1987 la Filarmonica din Bucureşti, unde până în 2010 a activat ca Director general şi Prim Dirijor. În paralel, a fost şi Director Artistic al Orchestrei Simfonice din Haifa – Israel şi Dirijor resident al Orchestrei „Haydn” din Bolzano şi Trento – Italia.

A fost invitat în mod repetat la Staatskapelle Dresden şi Berlin, la Münchener Philharmoniker şi Hessisches Rundfunk Orchester – Frankfurt, la Santa Cecilia – Roma şi RAI Milano, la Orchestra Naţională Catalană – Barcelona, ca şi la Orchestra Halle – Manchester, unde continuă a fi un oaspete permanent. A colaborat cu mulţi artişti de renume ca Radu Lupu, Ivo Pogorelici, Krystian Zimerman, Bruno Leonardo Gelber, Gerhard Oppitz, Yefin Bronfman, Alicia de Larrocha, Maxim Vengherov, Shlomo Minz, Julian Rachlin, Victor Tretiakov, Mstislav Rostropovici, Ileana Cotrubaş.

Într-un interviu din anul 2013 pentru Adevărul, dirijorul îndemna publicul românesc:

“Să se apropie fără teamă de muzică, să nu o respingă apriori. Apropierea de muzică mi se pare un lucru esenţial pentru orice om şi este un lucru la îndemâna oricărui om. Nu cere niciun fel de pregătire prealabilă, doar o disponibilitate. Nu ai nevoie de nimic. Decât să te aşezi pe un scaun. Să încerce să scape de prejudecăţile conform cărora, pentru a asculta muzica aşa-zisă grea, ai nevoie şi de o cultură specifică.”

Programul concertului susținut pe 15 septembrie a fost următorul:

• Enescu – Suita nr. 2 în Do major op. 20
• Rachmaninov – Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră op. 18
• Sibelius – Simfonia nr. 2 în Re major op. 43

Despre Suita nr. 2 în Do major op. 20 compusă de George Enescu, Mirela Stoenescu scria:

„În 1915, a apărut Suita a II-a pentru orchestră … Cu aprecieri elogioase pretutindeni unde a fost interpretată, chiar sub bagheta dirijorală a autorului ei: la New York, Philadelphia, Boston, Chicago, Cleveland, Roma și Paris. O altă atitudine estetică, o altă viziune creatoare, dezvăluită de George Enescu însuși, într- o conferință de presă ținută în capitala Franței: “…concepută în stil clasic, utilizând o tehnică mai nouă fără a merge totuși prea departe în îndrăzneală. Atmosfera este poate mai apropiată de țara mea, România”. Astfel și-a descris maestrul Suita opus 20 alcătuită din șase părți: impunătoarea Uvertură, în spiritul bachian al unei duble fugi; nostalgica Sarabanda; Giga, de-a dreptul reconfortantă prin antrenantele configurații ritmice; tensionatul și solemnul Menuet grav urmat de Aria, cu rezonanța intonațională, lirismul și asimetria proprii stilului doinit și Bourrée- ul, ca o replică a primei secvențe a lucrării, la fel de complexă în privința travaliului, prin tratamentul polifonic administrat rondo-ului ca formă de concretizare arhitecturală. Iar prin țesăturile contrapunctice uzitate, respectiva partitură amintește de vechile dansuri baroce, dar și de seducătoarele armonii romantice ori de sonoritățile neoclasice specifice primelor decenii din veacul trecut, prin complexa folosire a procedeului ciclic și al dezvoltării tematice cu un limbaj diatonic străbătut de viguroase elemente modale, de savuroase cromatisme și tendințe de heterofonie, într-o poetică aparte a discursului muzical.”

După spectacol, la rece, pot afirma cu siguranță că Suita nr. 2 de Enescu în interpretarea Philarmonia London a fost încântătoare.

Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră op. 18, această lucrare a ultimului mare romantic – aşa cum a fost supranumit Rahmaninov – este de o sensibilitate care nu poate lăsa indiferent niciun spectator, fiind unul dintre concertele de pian cele mai cântate în întreaga lume. Adesea devenit fond sonor pentru pelicule cinematografice renumite, concertul concretizează gândurile lui Rahmaninov despre muzică: „Eu compun muzică pentru că trebuie să dau o expresie sentimentelor mele.“

Solistul acestui concert a fost Boris Berezovsky. Pianistul născut la 4 ianuarie 1969 la Moscova este unul dintre cei mai apreciați pianiști ai momentului, colaborând cu unele dintre cele mai importante orchestre din lume și fiind invitat să susțină recitaluri în cadrul celor mai cunoscute evenimente de gen, precum seria recitalurilor de pian ale Filarmonicii din Concertgebow și Royal Festival Hall din Londra, și pe mari scene ale lumii, precum Theatre des Champs-Elysees din Paris, Palatul de Arte Frumoase din Brussells, Konzerthaus din Viena, Megaron din Atena. De altfel, Boris Berezovsky a mai participat la Festivalul George Enescu la edițiile din anii 2011 și 2013.

Interpretarea lui Boris Berezovsky m-a impresionat foarte mult, la fel și gestul acestuia de la finalul concertului, când la aplauzele prelungite ale publicului, artistul a ales să interpreteze cele două bisuri împreună cu orchestra (a reluat pasaje din concertul lui Rahmaninov), recunoscând astfel “meritul” orchestrei de a-i susține virtuozitatea interpretării lui la pian, cu care a învăluit temele principalele cântate de orchestră.

În partea a doua a concertului, Philarmonia London a interpretat Simfonia nr. 2 în Re major op. 43 de Sibelius. Recunosc că am ales să merg la acest concert pentru că mie îmi plac foarte mult creațiile lui Sibelius.

Despre Simfoniile lui Jean Sibelius s-a spus că „sunt scrise în tradiţia lirică şi dramatică rusă a lui Ceaikovski şi Borodin, cu …ingrediente sugerând energia lui Beethoven, amploarea muzicii lui Bruckner sau densitatea motivelor bhramsiene. Limbajul său muzical caracteristic, ancorat în linii mari în tonalităţile tradiţionale, împrumută cu toate acestea inflexiuni din modurile muzicii populare, cu întorsături melodice şi armonice extrem de personale. Deşi Sibelius a subliniat adesea natura abstractă a simfoniilor sale, acestea au suscitat totdeauna interpretări de natură programatică. A existat, altfel spus, tendinţa de a li se asocia câte un story, inspirat mai ales din folclorul finlandez.”

Simfonia nr. 2 în Re major op. 43 este una dintre cele mai îndrăgite lucrări ale compozitorului. Scrisă în anii 1900-1901, la scurt timp după poemul “Finlandia”, este ea însăși un adevărat poem în patru mișcări. Inutil să mai spun că interpretarea acestei simfonii de către Philarmonia London, sub bagheta lui Cristian Mandeal, a fost minunată.

Și pentru a-mi prelungi parcă bucuria de a asculta Sibelius, dirijorul și orchestra au ales să cânte la bis (Cristian Mandeal motivând alegerea bisului prin faptul că, în România, creațiile lui Sibelius sunt foarte puțin cunoscute și pentru că a observat că Simfonia II-a a plăcut foarte mult publicului) “Moartea Melisandei” din Suita Pelleas și Melisande de Jean Sibelius. O încântare!

De asemenea, după terminarea întregului program, mi-a plăcut atât de mult gestul membrilor orchestrei (gest pe care l-am văzut și la alte orchestre) de a se îmbrățișa și de a se felicita între ei.

Într-adevăr, aveau și de ce să se felicite, a fost un concert minunat.