Am o legătură deosebită, ca atâţia alţii, cu Phoenix – Cei ce au dat nume rockului românesc (şi nu numai rockului, sunt influenţe peste tot… e pe Netflix un documentar despre ce mode au declanşat Beatles în lume cu fiecare disc), ei care au fost şi Beatles-ii noştri, dar ce nu ne-au fost ei? Au intrat în folclor – unii îi zic urban -, melodiile lor şi-au depăşit de mult condiţia de hituri rock, iar generaţiile noi le tot adoptă şi le fredonează! Dacă în anii ’60 au beneficiat de sprijinul primului nostru muzicolog rock – Cornel Chiriac -, în anii ’70 reinventarea lor pe baze etno-rock nu a fost deloc uşoară. Nu numai unii membri, dar şi colegi de la alte trupe rock timişorene au fost reticenţi. Dar, o dată cu validarea publicului, apoi compunerea unor noi piese, culminând cu dublu-albumul conceptual „Cantafabule”, Phoenix au devenit lideri ai scenei rock şaptezeciste din România şi au influenţat generaţiile următoare de instrumentişti şi solişti ai genului.

Nu i-am văzut niciodată înainte de fuga din 1977, târziu i-am ascultat şi pe înregistrări, noroc cu Revoluţia care ni i-a adus înapoi, de am putut şi eu, ca atâţia alţii, să îmi iau revanşa. Mai mult, să îi şi filmez pentru diverse emisiuni (inclusiv reunirea din Club A / „Remix-Rock Forum” dinaintea aniversării maraton de 40 de ani, când am manevrat proiecţiile din carul de transmisie TVR), să le fiu alături două săptămâni în turneul „Baba Novak” (octombrie 2006, nu se poate povesti ce vis am trăit, deşi am difuzat un film măricel)…

Cristian Radu Nema, cineast independent mult mai tânăr ca mine (şi cu vreo 20 cm mai înalt:) a cunoscut acelaşi gen de senzaţii, probabil… L-am cunoscut când termina UNATC-ul, parcă, şi realizase un prim videoclip cu Moni Bordeianu (discul lui solo, pus la cale tot cu Nicolae Covaci & co). Apoi a filmat un concert la Timişoara (cred că primul HD difuzat de TVR – isprava sa e însoţită de un interviu în partea a şaptea a Integralei Remix)… Iar în aprilie 2017 și-a mobilizat echipa la Arenele Romane, să surprindă toată desfăşurarea de forţe de la dubla sărbătoare Phoenix 55 / Nicolae Covaci 70. Atunci m-a ajutat şi pe mine cu filmări, cum a mai făcut-o de destule ori de când ne ştim. De fiecare dată dezinteresat, doar pe prietenia care ne lega… prin Phoenix! Cred că acela a fost momentul în care s-a hotărât să pună la cale filmul care a fost prezentat la Sala Palatului, în 16 octombrie 2022, după peste cinci ani de eforturi.

Am zis-o de atâtea ori: România e tributară la capitolul documentare muzicale independente (nu emisiuni documentare săptămânale ca ale mele, pentru care am la dispoziţie Arhiva Multimedia TVR, senzaţională dar şi cu multe lipsuri, dată fiind politica culturală care fie cenzura, fie topea filmele pentru a recupera argintul). Nu mai departe de septembrie 2022, un mare festival de astfel de documentare a proiectat doar trei filme cu şi despre artişti şi muzică românească. Poate şi pentru că – iar am mai spus, şi am fost şi criticat de unii specialiști, no problem – avem atâta muzică bună, dar prea puţini melomani adevăraţi, care să şi plătească pentru ea, respectând artiştii, respectându-se pe sine!

Atmosfera de la premiera (de gală) bucureşteană a fost emoţionantă, mai cu seamă că în sală s-au aflat membri din mai multe generaţii ale grupului – legendă, ba au şi urcat pe scenă şi au cântat câteva frânturi din tezaurul muzical impresionant strâns de trupa condusă de Nicolae Covaci. Iar pe ecranul celebrei noastre arene (din care TVR era alungată la un moment dat de la un concert al timişorenilor, pentru că deranja punerea în scenă a unui mare concert, fără să fi semnat vreun contract de înregistrare a spectacolului:) s-a derulat „Phoenix. Povestea”, un film de care era atâta nevoie, mai cu seamă în acest an aniversar pentru rockul românesc.

Punerea în pagină a unei vieţi care bate filmul: un destin amprentat de simbolul păsării mitologice Phoenix, condamnată să renască iar şi iar, unul comun mai multor generaţii de instrumentişti şi solişti, mânat de el lider maximo Nicolae Covaci. În film, perechea formată din povestitorul Rareş Andrici şi muza dansatoare Andra Brebu a fost plasată într-o scenografie care a simulat metaforic diversele etape de creaţie şi exprimare, dar şi de cenzură, de la anii ’60 ai exploziei (cu multe fotografii inedite), trecând prin anii ’70 ai apogeului, dar şi ai dispariţiei de pe scenele româneşti (cu imagini în mişcare etalate în premieră, parte filmate de regizorul – student atunci – Ioan Cărmăzan). Anii ’90, aceia ai întoarcerii acasă, sunt prezenţi prin filmările lui Dan Chişu (producătorul discului „SymPhoenix”, al primului turneu prin marile oraşe ale ţării, cel care a intenţionat să edifice un prim film despre grupul etalon al rockului românesc), istoria recentă cu atâtea sinuozităţi fiind flancată, ca şi aceea din vremuri comuniste, de filmări ale Televiziunii Române, singurul martor (pro)activ, care a rămas cu adevărat alături de formaţie, cum îi e şi menirea.

Evenimentul a fost prezentat de Laurenţiu Damian (preşedintele Uniunii Cineaştilor, care i-a introdus în scenă atât pe membrii fondatori ai grupului (Nicolae Covaci şi Moni Bordeianu), pe o parte din făuritorii conceptului etno (Mircea Baniciu, Costin Petrescu, Valeriu Sepi), pe violonistul Mani Neumann (cel mai mare câştig din perioada autoexilului) şi pe componenţii formulei actuale. Alături de ei, realizatorii Cristian Radu Nema şi Mimis Ravanis, producătorul Bianca Beatrice Michi, scenografa Oana Cocea… Cu sincere felicitări (de la unul care a trăit asemănător povestea Phoenix:), sper ca filmul să ajungă şi în cinematografe, nemaivorbind de festivaluri. Pentru că doar aşa vor afla şi alţii despre muzica românească dinainte de 1989, aceea care ne reprezintă nu pe moment în topuri, ci care ne-a unit şi ne-a ajutat în vremuri de restrişte să respirăm – prin muzică – libertatea, printr-un pai, sub apă – o alegorie împrumutată de la Lucian Ştefănescu (director Radio Europa Liberă Praga în 2005, cu ocazia unui Remember Cornel Chiriac).

Văd lansarea acestui film ca pe un semn de normalitate (n-am găsit altă sintagmă / rimă) într-un timp în care oricine îşi permite să zică orice, să învrăjbească, să bage băţul prin gard… Mai cu seamă într-o lume artistică ce nu supravieţuieşte uşor (în pandemie, un membru Phoenix şi-a vândut din instrumente, o ştire neobservată faţă de altele recente, de mare audienţă… momentană). Şi scot dintr-un întreg context din primii ani ’90 o vorbă a criticului (atunci) Andrei Pleşu, cum am mai făcut-o, oferind-o realizatorului filmului peste diversele remarci răutăcioase la adresa producţiei: „Artistul e suveran, meseria de critic e inutilă!” Deşi ajunge şi o vorbă a lui Nicolae Covaci (fusesem surprins la o aniversare Phoenix, care avea exclusivitate cu o altă televiziune): „Urmează-ţi scopul, fii haiduc ca şi mine!” Ceea ce a şi făcut Cristian Radu Nema: s-a urcat pe Pasărea Phoenix şi s-a lăsat dus în zbor (alături de mica sa echipă), printr-un adevărat fenomen cultural românesc – cum bine l-a numit în subtitlu. Muzica grupului legendă rămâne astăzi, de ieri, pentru mâine.

Şi o imagine care mi-a rămas la final… de la începutul evenimentului: Moni Bordeianu urcând pe scenă greoi (are o proteză în locul unui picior, operaţia s-a întâmplat fix în ziua când lansam – tot cu Cristi Nema și editura Integral – cartea în dialog cu el), lăsând bastonul jos pentru a lua stativul microfonului (de care nu s-a sprijinit, ci l-a folosit ca în show-ul de odinioară) și a cântat prima melodie Sfinții / Phoenix de prin 1964: „Știu că mă iubești și tu”. Fie să (se) re(u)n(e)ască!​