Cea mai bună formă democratică nu este
multipartitismul ci așa cum demonstrează democrațiile consolidate
bipartitismul.
În țările marilor democrații, cu democrații
consolidate și puternice există două partide mari, în general unul
de centru stânga , celălalt de centru dreapta.
Bipartitismul este
forma politică cea mai
eficientă de funcţionare democratică a unei societăţi;
acesta răspunde cel mai bine naturii duale a omului, natură duală
generată de programele mintale ale celor două emisfere ale
creierului.
Sistemul bipartit corespunde în mod ideal naturii
sufletului uman dominatei sale masculine şi feminine. Sufletul uman
reclamă puterea bivalentă - stânga şi dreapta - corespunzătoare
mentalului omenesc a dominatei masculinului şi femininului.
Sufletul uman nu este doar cel masculin pe care
l-a avut în vedere Platon la întocmirea imaginară a cetăţii sale
ideale, ci este bivalent; masculin şi feminin , în egală măsură la
bărbaţi şi la femei.
Bipolaritatea există în întreaga natură biologică,
există în natura umană , există ca principiu filosofic descoperit
de Heraclit, acela al contradicției interne, contradicție
generatoare de dreptate, adevăr și armonie socială. Acesta este
Logos sau Rațiunea existenței umane și principiul fundamental al
Democrației.
Ca să fie oportună puterea trebuie să fie
bivalentă. Puterea bivalentă e asemenea unei familii - e bună dacă
se ocupă de educarea progeniturilor şi administrarea bugetului de
venituri şi cheltuieli pentru bunăstarea şi buna educaţie a
acestora. Analog, cetatea trebuie să se ocupe de educarea
cetăţenilor şi de buna administrare a bugetului de venituri şi
cheltuieli pentru bunăstarea cetățenilor. Cetăţenii trebuie priviţi
de conducătorii cetăţii, la fel cum familia îşi priveşte
progeniturile. Existenţa a două centre de putere politică este
măsura democratică cea mai rezonabilă, o măsură care menţine cel
mai bine tendinţele extremiste în limitele căii de mijloc a
raţiunii.
Spre deosebire de sistemul bipartit, sistemul
pluralist, cu mai mult de două centre de putere este un sistem mai
degrabă anarhic decât democratic. Trei sau mai multe centre de
putere de putere politică sunt generatoare de conflicte anarhice.
Poate degenera în varii împrejurări în extremism iar extremismul
politic reclamă totdeauna dictatura. Pluralismul politic înseamnă o
pluralitate de centre de putere şi de interese conflictuale, care
cel mai adesea subminează interesul naţional.
Pluralismul are mai degrabă analogii cu celălalt
pol social-politic extremist – anarhia. El constituie şi pentru
alegător un mare neajuns - îngreunează opţiunea în alegeri. Statele
în care funcţionează mai mult de două partide sunt cele mai uşor
predispuse la haos social, la extremism și anarhie
.
Mai mult, neatingând procentul de 51% sunt mereu
nevoite la guverne de coaliţii cu partide având interese divergente
şi prin urmare mai puţin responsabile, care vor întâietate, se
suspectează reciproc, își consumă neeconomic energiile creative și
se lasă prinse în varii conflicte de putere în loc să se înhame la
treabă, din opacitatea paranoică de a nu se înhăma la căruţa
celuilalt, de a nu face jocul politic al celuilalt de a nu fi pus
în situația păcălitului. Guvernele de coaliţie și mai cu seamă de
largă coaliţie, induc o psihologie de ambiguitate în răspunderea
ministerială şi administrativă a ţării şi, implicit, lasă o marjă
mare de compromisuri şi potenţiale acte de corupţie. Deşi sistemul
bipartit nu elimină posibilitatea existenţei partidelor constituite
pe criterii etnice – ca UDMR care pune condiţii tot mai aberante cu
fiecare nouă guvernare la care sunt invitaţi să participe de către
partidul care a câştigat alegerile, dar nu are majoritatea – cum e
cererea de autonomie teritorială, un stat în stat, un asemenea
sistem ar satisface procentul de peste cinzeci la sută şi ar
elimina de la guvernare partidul etnic.
În anumite împrejurări internaţionale ambigui,
solicitarea autonomiei poate fi împlinită iar clivajul ţării un
fapt legitimat. În sistemul partinic partidul etnic nu ar a ajunge
la guvernare şi prin asta nu şi-ar împlini scopul orgolios de a
conduce şi administra România.
Mai mult ei n-ar putea să impună condiţii, cum le
impune în prezent partidelor româneşti pentru susţinere
parlamentară şi prin asta o diminuare a prestigiului în electoratul
etnic, condiţii în care şi ataşamentul electoratului faţă de
partidul etnic s-ar diminua.
Menţinerea deliberată, din interese oculte şi
implicit antinaţionale, a pluralismului, în detrimentul
bipartismului înlesneşte etnicismul partinic şi sugerează viziunii
constituţională de ,,stat naţional unitar’’ un statut mai degrabă
de deziderat pur teoretic. În contrapondere cu neseriozitatea
parlamentarilor români se observă seriozitatea etnicilor, care îşi
urmăresc cu tenacitate scopurile.
Nu întâmplător André Santini, un anume politician
francez şi-a intitulat manualul critic şi autocritic pentru uzul
oamenilor politici, Aceşti imbecili care ne
guvernează.
Cramponarea unor lideri ai partidelor de
pluralism, iluzionaţi de putere, în detrimentul bipartismului,
denotă mai degrabă interese pecuniare pe care sub oblăduirea
puterii şi le pot satisface, decât preocupare pentru interesul
public şi naţional.
Existenţa a două partide puternice ar elimina din
start compromisurile şi politicile conciliate în faţa pretenţiilor,
adeseori absurde ale etnicismului politic. Dacă stânga a reușit de
bine de rău să mențină un PSD, puternic, dreapta e într-atât de
fărâmițată și divergentă încât , vorba politiciene franceze Marine
Le Pen, unificarea în aceste condiții este o fantezie. La dreapta
trebuie un lider puternic, constructiv, însă în condițiile în care
Iohannis menține PNL ca partidul lui de buzunar, avansând în
fruntea acestuia niște blonde proaste, după chipul și asemănarea
lui, pe care le poate lesne manipula, este imposibil a aduna
dreapta sub auspiciile PNL. Cel care trebuie eliminat din cursa
pentru unificarea dreptei este în primul rând spânul Băsescu care
este prin construcția genetică un dezbinător, apoi ieșirea PNL de
sub tutela lui Iohannis, care are menține în acest partid
disensiuni imposibil de armonizat. Mă întreb dacă cei doi spâni ,
Băsescu și Iohannis nu au tocmai această misiune distructivă asupra
dreptei spre a nu se reuși formarea la dreapta a unui partid, la
fel de puternic ca PSD. Orgoliile şi mai absurde ale liderilor unor
partide, care vor cu orice preţ o existenţă de sine stătătoare,
efemeră în sine, numai cu speranţa deşartă de a ajunge la putere,
subminează acest interes naţional, deloc de neglijat. Iluzia
puterii îi orbeşte până la iresponsabilitate
imbecilă.
În statele cu vechi democraţii funcţionează
sistemul bipartit - SUA, Anglia, şi după al doilea război mondial
Germania şi Japonia. Experienţa acestor state demonstrează că
sistemul politic bipartit este modelul cel mai optim pentru
democraţie. De ce consider sistemul bipartit ca fiind cel mai optim
pentru democraţie? Fiindcă atât tendinţele anarhice , cât şi
tentaţiile totalitare sunt mult mai uşor controlabile, mai uşor de
stăpânit şi de limitat. Dar şi sistemul bipartit are un mare cusur
– posibilitatea rotaţiei mecanice la putere, cum de altfel s-a
întâmplat cu primele două partide româneşti – conservator şi
liberal.
Orice democraţie funcţionează pe baza încrederii
cetăţeanului în actul guvernării. Încrederea cetăţeanului se
bazează pe seriozitatea actului guvernării. Seriozitatea este un
concept moral care presupune conştiinciozitate, profunzime,
intensitate, autenticitate şi respingerea cu orice preţ a falsului,
al lui pseudo. Acest concept moral vizează calităţile morale
ideale, cu toate acestea încrederea cetăţeanului în instituţiile
democratice depinde de gradul de seriozitatea a parlamentarului.
Între încredere şi seriozitate există o relaţie direct
proporţională. Cu cât seriozitatea lui zoon politikon este
mai mare, cu atât încrederea cetăţeanului alegător creşte. Cu cât
actul politic al animalului politic este mai lipsit de seriozitate
cu atât scade încrederea cetăţeanului în cei aleşi să exercite
actul guvernării. Seriozitatea nu presupune neapărat inteligenţă
deosebită, ci un caracter ferm , muncă asiduă și conștiință civică
. Seriozitatea lui zoon politikon este conferită de cinstea
şi corectitudinea acestuia. Asta presupune şi o inteligenţă
ştiinţifică şi nu viclenia cu care s-a văzut este înzestrat
instinctual orice individ cu predispoziţii tiranice. Din nefericire
s-a văzut că în politică şiretenia , viclenia sunt atuuri ale
abilității cu şanse de ascensiune, mult mai mari, cel puţin la noi,
decât ale omul politic realist, ancorat mai bine în realitatea
socială. Totuși PSD-ul condus de Liviu Dragnea a demonstrat că, cel
puțin în alegerile de la 11 decembrie 2016, inteligența creativă,
prin promovarea programului economico – social riguros întocmit,
învinge viclenia persuasivă și distructivă.
Vasile Anton Ieșeanu , 5 ianuarie 2017,
Iași
