Autor : VASILE ANTON IEȘEANU:
Pe vremea câne eram tânăr și
nemuritor
nu mă gândeam să
scriu
trăiam ferice în altă matrice
a timpului
în matricea senzorialului, a
fetelor n floare
în romane și poeme
romantice
colindam între două paradisuri
pământene cărțile și femeile
citeam femeia ca pe o carte și
cartea ca pe o femeie
cel mai mult mi-a plăcut
începutul
sfârșitul era o comedie
tristă
la sfârșit, când închideam
ultima filă și rămâneam multă vreme melancolic
ce-l ține pe om în
viață?
iubirile, cărțile,
paradisurile pierdute
fără ele n-aș fi putut
trăi
așa am urcat mereu pe muntele
vieții…
pân-am ajuns la vârsta critică
când am început în fiecare zi să mor
am început să cobor cum să
opresc prăvălirea?
cum să rămân
nemuritor?!
să scriu, dar ce să scriu m-am
întrebat.
să scriu poezie nu se
cădea
la vârsta a
treia
prietenii, cunoscuții ar fi
crezut
c-am dat în mintea
copiilor
nu mai aveam chemarea,
imboldul, patima romantică,
nici măcar pentru poezia
modernistă sau postmodernistă,
marii poeți au murit
tineri,
când am început să scriu
trecusem binișor de vârsta
când începi să filosofezi
vieța
încet-încet femeile mă
părăseau
ele vor să fie
iubite,
or vârsta îmi epuizase
libidoul
și paradisul iubirii se
metamorfoza în infern,
ce fată d se mai uită la un
moșneag
am rămas captiv ca Borges în
paradisul cărților
singura bucurie să citesc și
să scriu
uite și pensionarul
acesta
circulă pe stradă fără
permis
moartea îl caută
pe-acasă
și el se uită după
mere
strânse la sân de fete și
femei
lasă-i pe tineri să se
afirme
că lor le atârnă viitorul în
față
tu ești un învechit, un
diletant…
ți-ai trăit
traiul,
gata bătrâne ți-ai mâncat
mălaiul, ți-ai trăit traiul
filmul vieții e the
end
Dar mai am ceva de spus în
literatura română
Un ultim cuvânt, o ultimă
carte…
Moarte, ești dușmanul meu de
moarte,
mai lasă-mă timp să scriu o
ultimă carte
de ce îmi dai târcoale pe la
picioare,
cu atacuri brutale de gută,
artroză
și te joci cu viața
mea,
ipocrită ca o
mimoză…
Am să-l chem pe Ivan
Turbincă
Să te închidă în turbinca
lui
să mori de foame
moarte!
De tine niciodată să n-am
parte.
Ca Ghilgameș am pornit în
epopeea nemuririi
care pe care
moarte
lasă-mă să scriu o ultimă
carte!
Când citesc și scriu m-agăț
simt
să trăiesc ca un disperat de
viață
fidel prieten al cărții:
dovada – deseori uit de mine și de lume
uit de corupție de
agresivitatea masochistă, de ipocrizie și
neomenie,
uit de tot răul din
lume
Îndemnat de Montaigne am făcut
o încercare
Am scris eseul … cum să scriu
un eseu,
cu gândul la elevii de liceu
și studenți la științe sociale,
voi avea mare cerere mă
iluzionam după numărul de accesări pe blog,
ediție limitată, nu dați
năvală, nu au dat , nimeni n-a întrebat … cine să
citească?
cine mai citește azi când
imaginea face cât o mie de cuvinte!
la început a fost cuvântul,
spune Biblia
la început a fost imaginea,
vezi picturile rupestre
……………………………………………………..
primii mei cititori au fost
doctorii,
când am mers la un medic i-am
oferit o carte
cum în ultima vreme am mers
din ce în ce mai des
medicii au devenit cititorii
mei fideli
un medic mi-a zis că-i o carte
interesantă
în mentalul unui medic poate fi
…
un caz interesant de
boală
un chirurg mi-a zis că-i o
carte practică
n-am înțeles dacă e benepraxis
sau malpraxis
cel mai
am descoperit-o și am început
să scriu filosofii
nu poți scrie filozofie,
diletantule, mi-a strigat Hegel
filosofia este ultima treaptă
a spiritului!
Eu i-am închinat o
viață…
Trebuie să ai
chemare
scrie essai , m-a încurajat
Montaigne,încearcă!
Să încerc, mi-am zis -
încercarea moarte n-are,
Încercarea!
Atunci m-am luat la întrecere
cu moartea
.jpg)
.jpg)
