”Povestiri cu înjurături”, de Sorin StoicaEditura Casa de pariuri literare, București, 2017. 178 pagini.

Mărturisesc că nu auzisem de Sorin Stoica, și i-am luat cartea fără vreun motiv anume. Nu speram nimic așa că am lăsat-o în așteptare, la baza unui teanc de volume între care un Iris Murdoch, un Lucian Boia, un Amos Oz. Nume, adică. Abia într-o duminică, când nu apar ziarele, am adus-o cu mine în parc. Am găsit o bancă la umbră, mi-am rezemat bicicleta de ea (la noi în cartier e voie) și m-am așezat cât am putut de comod (și asta e voie, un timp). După ce m-am săturat de privit în jur, am deschis cartea la întâmplare și am citit:

„Luna,împreună cu aura ei, seamănă cu un ou crud spart de tavan.

Merg amândoi prin iarba udă, pe poteca ce-i urcă undeva, în burta muntelui. Se zgribulesc la frigul copacilor. Răcoarea parcă-i anesteziază, îi strânge. Merg cu capul ...