În cazul nazismului, antisemitismul era fundament ideologic al regimului: evreii erau considerați „dușmani interni”, vinovați pentru înfrângerea din Primul Război Mondial, pentru criza economică și pentru „degenerarea” rasială și culturală. Era un antisemitism rasial, biologic, care nu putea fi „corectat” decât prin eliminare (Holocaustul). Hitler a amalgamat vechi clișee religioase și sociale cu idei pseudobiologice moderne, într-un construct delirant dar eficient politic.

În cazul legionarilor români, antisemitismul avea o componentă religioasă și mistică, dar și una economică: evreii erau considerați străini „rău intenționați” care „exploatează nația română”. Legionarii au combinat ortodoxismul radical cu idei fasciste europene, creând o versiune autohtonă de „mântuire națională” prin purificare. Evreii erau transformați în țapi ispășitori pentru corupția politică, sărăcie și „criza sufletească” a poporului român. Punctul comun: ambii au proiectat frustrările colective pe o minoritate, construind o identitate națională negativă — „noi” versus „ei”. Ura nu era accidentală, ci programatică. Antisemitismul devenea astfel un mijloc de coeziune internă și de justificare a violenței. Asta nu e doar istorie, este o lecție despre cât de ușor pot frustrarea socială și populismul să nască ideologii ale urii. Vedem și în zilele noastre ce se întâmplă lângă noi sau dincolo de ocean! Dar nu știu dacă discuția asta își are locul tocmai aici, la postarea de sus!