PRADĂ ȘI PRĂDĂTOR: De ce noi românii suntem eterna pradă?... ( o polemică dură cu Chrisiian W. Schenk)

  • Postat în Personal
  • la 06-06-2025 17:50
  • 15 vizualizări
PRADĂ ȘI PRĂDĂTOR:   De ce noi românii suntem eterna pradă?...  ( o polemică dură cu Chrisiian W. Schenk)
Imaginea este preluată automat împreună cu articolul de pe Filosofie şi literatură

 

         

 Autor:VASILE ANTON IEȘEANU: Pentru că nu avem curajul demnității naționale, pentru că ne credem  părem a fi,  nu ce suntem în ralitate, cum realist a sesizat  psihologul Daniel David,  în Psihologia poporului român,  actualul ministru al învățământului.                                 Pentru că toți ne pradă pe noi , iar noi, cum spune proverbul  românesc, ne furăm singuri căciula!                                                                           Suferim noi românii de sindromul Stockholm?... Așa se pare  de vreme ce toată istoria noastră demonstrează că am devenit complici ai marilor prădători!  Ce este sindromul Stockholm?  Sindromul Stockholm  este  atașamentul fata de agresor.  Reprezinta un comportament adoptat în situații traumatizante incarcate de spaima si teroare care presupun izolarea de lumea exterioara a victimei  și  astfel ajunge să împărtășească ideologiile si obiectivele   prădătorului  devenind solidari cu  prădătorul.                                                                    Exact cum s-au manifestat românii și la alegerile prezidențiale din 2025. Amenințările cu războiul nuclear și manipulările de pe Tik Tok  ale marelui prădător de la răsărit, i-au  determinat pe mulți români,  peste cinci milioane să voteze cu caii troieni ai marelui prădător de  la răsărit!                     

                                                                                                         De ce ne  idealizăm când în realitate suntem...  psihologic -  un neam eternă  pradă, mereu umilit de marii prodători!  Și această  umilire nu e cauzată demanevrele marilor  prădători cât de faptul că noi românii, eterna pradă, nu  ne trezim  la realitate, nu sutem  uniți, nu cooperăm pentru binele comnm, ne autosabotăn și ne ne manifestăm să părem, nu să fim  ce suntem în realitate.                                    O analiză mai relaistă a auto-antiromânismului românesc am dezbătut-o cu  admirabilul  

medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities 

Christian W Schenk! care a publicat în Jurnalul Bucreștiului  un microeseu       

          „Auto-antiromânismul ca vocație” – o moștenire discretă, dar letală. Editorialul lui Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare) De către  Thomas Csinta, Chief Editor J-B (Journal of Bucharest), Private investigator & Press attached OADO (Organization for Human Defence-United Nations-Ecosoc) Paris  -  6 iunie 2025  Trăim într-o epocă în care adevărul este deseori relativizat, iar solidaritatea națională, invocată zgomotos în discursuri, lipsește dureros în fapte. Mai grav, în momentele de criză sau de confruntare ideologică, românii par a avea o predilecție pentru a lovi unii în alții, cu o îndârjire care frizează autoflagelarea. În locul unui reflex sănătos de apărare colectivă sau măcar de respect reciproc, se instalează ușor o formă de denigrare autohtonă, de dispreț față de aproapele nostru, însoțită de o ură surdă pentru cei care îndrăznesc să nu semene cu mulțimea. Această realitate nu este un accident al prezentului, ci simptomul unei boli vechi, cronice, cultivată în istorie și rafinată până la perfecțiune în epoca totalitară. Este ceea ce am putea numi, fără prea multă retorică, auto-antiromânismul românesc. Pentru a înțelege acest comportament distructiv, trebuie să ne întoarcem în timp–nu doar la 1945, ci chiar mai devreme, în perioada în care intelectualul român era fie decorativ, fie obedient. Istoria modernă a României nu a fost, din păcate, o școală a încrederii reciproce. Dimpotrivă, a fost un teren fertil pentru ranchiună, turnătorie, frică și disimulare. În timpul regimului comunist, această tendință a fost ridicată la rang de mecanism de supraviețuire. Omul nu mai era doar cetățean sau coleg–era potențial informator. „Nu ai voie să ai încredere în nimeni” devenise nu doar proverb, ci metodă de autoapărare. Prietenia era riscantă, adevărul–letal, iar solidaritatea–o iluzie periculoasă. Această cultură a suspiciunii și a tăcerii, învățată timp de zeci de ani, nu s-a evaporat în 1990. Dimpotrivă: s-a transformat într-o formă de reflex condiționat, transmis mai departe și îmbrăcat azi în hainele liberei opinii sau ale cinismului justificat. Astăzi, românii par să nu rateze nicio ocazie de a se sabota reciproc. Un român de succes este, pentru mulți, un potențial impostor, iar un intelectual cu opinii ferme–un „autoimportant” care merită redus la tăcere. Nu ne place să fim confruntați cu curajul altuia, cu verticalitatea altuia. Reacția instinctivă este: să-l coborâm, să-i găsim pata, să-l punem la loc. Astfel, adevăratul inamic devine aproapele, nu corupția, nu impostura, nu falsul. E suficient ca cineva să rostească un adevăr inconfortabil sau să critice o instituție consacrată, și imediat devine „dușmanul poporului”. Nu cei care ne vând, ci cei care ne trezesc–sunt urâți. Aceasta este esența auto-antiromânismului: o formă sofisticată de respingere a propriei valori, un mecanism care funcționează perfect în societăți marcate de frică istorică și condiționare ideologică. Epoca Ceaușescu nu ne-a lăsat doar cartiere de beton și dosare groase în arhive. Ne-a lăsat un profil psihologic de națiune cu frica adânc întipărită în reflexe. Ne-a lăsat tăcerea ca virtute, zâmbetul forțat ca armă, denunțul mascat în loialitate de partid. Și, mai ales, frica de celălalt ca standard existențial. Această frică ne-a învățat să fim suspicioși, să ne bucurăm de eșecul aproapelui și să privim succesul ca trădare. A creat un model social în care verticalitatea morală este suspectă, iar adevărul–mereu „relativ”. Nu e o întâmplare că românul de azi, chiar educat, își consumă energia nu în construcție, ci în demontarea celuilalt. Nu construiește ziduri împotriva minciunii, ci săpături în biografia vecinului.  Românii nu sunt un popor rău–sunt doar un popor rănit, neîmpăcat cu propria istorie recentă. Și, ca orice rană ignorată, aceasta supurează sub formă de cinism, suspiciune și lipsă de solidaritate. A învăța să nu ne mai sabotăm între noi, să ne respectăm chiar și în divergență, să ne reamintim că adevărul nu este dușmanul unității, ci fundamentul ei–este poate cel mai dificil pas al maturizării noastre colective. Până atunci, auto-antiromânismul va rămâne sportul nostru național–practicat cu pasiune, comentat cu ironie și transmis cu grijă din generație în generație.

Vasile A. Ieșeanu

Christian W. Schenk! Suntem noi românii oameni sau niște biete animale de plug?... Cum realist a exprimat Eminescu: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!” Suntem noi românii oameni sau niște biete animale de plug? Și iarăși revin la schizofrenia și duplicitatea românească care s-a impus ca o amprentă asupra ADN-ului nostru mioritic, exprimat atât de crud și crunt în cugetarea poetului Grigore Vieru, ca și Ion Creangă - în Povestea lui Harap - esența psihologie românismului. „Doi mari vrăjmași au românii, scrie poetul basarabean Grigore Vieru, intuind genial, în această cugetare, un mare adevăr despre psihologia românilor - „mila pentru străini și ura față de ai lui.” Căci m-am întrebat și mă întreb în continuare siderat cum a fost posibil să fim niște Harapi Albi să-și sacrifice viețile pentru marii prădători ai sec XX ( 900.000 de români morți alături de armata germană nazistă și încă 170.000 pentru gloria armatei sovietice , „eliberatoare ” și să nu mișcăm un deget la Ultimatumul stalinist din 26 iunie 1940 și să-i abandonăm pe frații noștri din Basarabia fără a lupta pentru pământul nostru. Ba, mai mult să cadă prizonieri mare parte din armata română aflată în Basarabia , iar unii ofițeri, umiliți de bolșevicii ruși în fața soldaților s-au sinucis. E oare vorba de sinuciderea noastră ca neam? Fostul ministru de interne din guvernul pesedist Petre Roman, Doru Viorel Ursu argumentează în cartea lui Arta sinuciderii un astfel de fatal destin pentru neamul românesc. Și să nu uităm că cedarea Basarabiei deschis apetitul micilor prădători de la vest Ungaria horthistă și Bulgaria fascistă care , sprijinite de marele prădător hitlerist a ocupat prin Dictatul de la Viena Nord-Vestul Transilvaniei și Bulgaria fascistă Cadrilaterul! Câte drame și tragedii au provocat o decizie absurdă a regelui Carol al II-lea! De ce a organizat un al doilea Consiliu de coroană în aceeși zi seara la ora 20.00 când la primul se votase din 26 -25 de consilieri , rezistența armată. Sânge pentru cine și pentru ce?...Mă întreb unde erau legionarii români „ultranaționaliști”, la 26 iunie 1940 să lupte pentru Basarabia? S-au ascuns ca șobolanii,deși mulți au luptat pentru Spania lui Franco, ei așteptau doar să pună mâna pe putere, cum au pus mâna la 6 septembrie 1940! Și au asasinat atât de mulți premieri și români de valoare , ca de pildă savantul Nicolae Iorga, pentru ce?... Îngrozitor... pentru o pradă ca românii din popor, cum unii români pradă s-au transformat în cei mai feroci prădători „pentru aproapele lor”, așa cum s-am transformat legionarii și comuniști!... Ca o fatalitate prin înalta trădare a regelui Carol al II-lea s-a acceptat Ultimatumul! Mulți români justifică cedarea Basarabiei prin pactul secret Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, dar cred mai degrabă în psihologia „auto-antiromânismului ca vocație o moștenire discretă dar letală ” , cum realist ați exprimat, în Jurnalul Bucureștiului este cauza fundamentală! Pentru a înțelege acest comportament autodistructiv trebuie să ne întoarcem, nu în 1945, ci în epoca fanariotă , când pâra la Înalta Poartă a devenit un modus vivendi pentru domnitorii români. Evident Germania lui Hitler nu i-ar fi lăsat pe iudeo-bolșevici staliniști să ocupe petrolul de la Ploiești. Amprentă ADN a duplicității, a auto-antiromânismului cred că s-a imprimat cum realist a a remarcat și primul nostru romancier Nicolae Filimon în Ciocoi vechi și noi, din perioada fanariotă! Și a fost dusă la apogeu în perioada comunistă! Mă întreb: vom supraviețui ca neam, țară și stat național român când românii vor să le fie Spânul, omul roș - stăpân?.

  

Christian W. Schenk
Vasile A. Ieșeanu Ha, ha, ha – m-am gândit ca dacă mai continuăm în ritmul ăsta, nu doar că iese o carte de discuții, dar riscăm să iasă și una incomod de sinceră!
Dar poate că exact asta ne lipsește: o carte în care adevărurile să nu mai stea pitite prin subsoluri literare, ci să fie spuse clar, cu nerv, cu subiect și predicat. Răscolitoare întrebare, răscolitor și textul — un adevărat rechizitoriu împotriva propriului neam, scris cu durerea celui care iubește România nu ca pe o abstracțiune festivistă, ci ca pe o ființă bolnavă, dar dragă, care se sabotează pe sine clipă de clipă. Aveți perfectă dreptate: trăim de secole în această schizofrenie a identității — între visul dacic și slugărnicia fanariotă, între eroismul de vitrină și resemnarea în fața prădătorilor reali, între naționalismul de carton și refuzul de a ne apăra frații și valorile când contează cu adevărat. Istoria noastră pare mai degrabă o pendulare între sinucidere și trădare. Cei care ar fi trebuit să moară pentru țară au trăit în huzur, iar cei care au iubit-o au fost uciși, batjocoriți sau exilați. Să nu uităm, într-adevăr, acel 26 iunie 1940: ziua în care statul român și-a abandonat cu sânge rece cetățenii. Și n-a fost o zi unică. A fost simptomul unei boli vechi: frica de răspundere, incapacitatea de a rosti un „nu” cu demnitate, duplicitatea endemică a elitelor. Da, legionarii s-au ascuns, comuniștii au ieșit din vizuini, iar monarhul a cedat, chemând „o altă seară” un alt consiliu, o altă vinovăție și poate cel mai dureros: ura față de cei de-ai noștri. Spuneți bine cu Grigore Vieru: „mila pentru străini și ura față de ai noștri” — o axiomă a românismului degenerat. Acel român care, când vede o valoare, simte nevoia s-o calce în picioare. Acel Harap Alb care devine Spân. Acel legionar care urlă despre Neam și Crucifică pe Neam. Acel comunist care vorbește de „egalitate” și semnează condamnări la moarte în birou. Este oare sinuciderea noastră ca neam? Foarte probabil. Dar, mai grav decât sinuciderea fizică, e sinuciderea conștiinței. Când un popor nu mai distinge între victimă și călău, între martir și impostor, între Iorga și ucigașii săi, el este deja în pragul dispariției morale. Originea acestei autodistrugeri nu este nici în 1940, nici în 1945, ci mai adânc, în psihologia fanariotă, unde pâra, trădarea, șantajul și „înțelepciunea” mică de supraviețuire au devenit normă. „Ciocoii vechi și noi” n-au dispărut, ci s-au adaptat — s-au făcut parlamentari, academicieni, scriitori „oficiali”. Vom supraviețui? Nu știu. Dar știu că fără o terapie națională — nu festivă, nu televizat-folclorică, ci cruntă și lucidă — nu avem nicio șansă. Câtă vreme Spânul este preferat Harapului Alb, câtă vreme ura față de cel vertical e mai puternică decât dragostea de Adevăr, vom continua să ne sabotăm pe noi înșine, convinși că ne apărăm „interesul național”, E încă cel puțin prin literatură fac și o parte din acest “noi”! Rămâne întrebarea, dureroasă și justă:

Suntem noi oameni, sau doar niște biete animale de plug, bune de înhămat la istoria altora?...

                    

"Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa, afirmă  Emil Cioran,   un paradox ironic,   dar nu din spirit, ci din lipsă de curaj și afirmare!"    Ce înseamnă a fi  înțelept?. Chibzuit, prevăzător,  curajos, demn, spune DEX-ul .  A fi înțelept   în opinia mea înseamnă a deveni, a așa cum a afirmat Dumnezeu,  „ca unul din Noi” , recte ca Dumnezeu, „cunoscând   Binele și Răul” cum realist au scris înțelepții evrei  în Geneza 3,21!  Dar a deveni ca  Dumnezeul biblic  creator  trebuie să măncăm mult și bine  din  pomul cunoașterii Binelui și Răului. Altfel  devenim  ETERNA   PRADĂ, a marilor prădători cum am fost noi românii în toată istoria noastră nefastă!