Autor:VASILE ANTON IEȘEANU: Pentru că nu avem
curajul demnității naționale, pentru că ne credem părem a
fi, nu ce suntem în ralitate, cum realist a sesizat
psihologul Daniel David, în Psihologia poporului român,
actualul ministru al învățământului.
Pentru că toți
ne pradă pe noi , iar noi, cum spune proverbul românesc, ne
furăm singuri
căciula!
Suferim noi românii de
sindromul Stockholm?... Așa se pare de vreme ce toată istoria
noastră demonstrează că am devenit complici ai marilor
prădători! Ce este sindromul
Stockholm? Sindromul
Stockholm este atașamentul fata de
agresor. Reprezinta un comportament adoptat în situații
traumatizante incarcate de spaima si teroare care presupun izolarea
de lumea exterioara a victimei și astfel ajunge să
împărtășească ideologiile si obiectivele
prădătorului devenind solidari cu
prădătorul.
Exact cum s-au manifestat românii și la alegerile
prezidențiale din 2025. Amenințările cu războiul nuclear și
manipulările de pe Tik Tok ale marelui prădător de la
răsărit, i-au determinat pe mulți români, peste cinci
milioane să voteze cu caii troieni ai marelui prădător de la
răsărit!
De ce
ne idealizăm când în realitate suntem... psihologic
- un neam eternă pradă, mereu umilit de marii
prodători! Și această umilire nu e cauzată demanevrele
marilor prădători cât de faptul că noi românii, eterna pradă,
nu ne trezim la realitate, nu sutem uniți, nu
cooperăm pentru binele comnm, ne autosabotăn și ne ne manifestăm să
părem, nu să fim ce suntem în realitate.
O analiză mai relaistă a
auto-antiromânismului românesc am dezbătut-o cu
admirabilul
medic, poet, eseist și traducător trilingv german din
Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru
corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and
Humanities
Christian W Schenk! care a publicat în Jurnalul
Bucreștiului un microeseu
„Auto-antiromânismul
ca vocație” – o moștenire discretă, dar letală. Editorialul lui Dr.
Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv
german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană,
membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and
Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului
(publicație cultural – educațională și științifică franco – română,
acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La
Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de
informare) De către Thomas Csinta, Chief Editor J-B (Journal
of Bucharest), Private investigator & Press attached OADO
(Organization for Human Defence-United Nations-Ecosoc) Paris
- 6 iunie 2025 Trăim într-o epocă în care adevărul este
deseori relativizat, iar solidaritatea națională, invocată zgomotos
în discursuri, lipsește dureros în fapte. Mai grav, în momentele de
criză sau de confruntare ideologică, românii par a avea o
predilecție pentru a lovi unii în alții, cu o îndârjire care
frizează autoflagelarea. În locul unui reflex sănătos de apărare
colectivă sau măcar de respect reciproc, se instalează ușor o formă
de denigrare autohtonă, de dispreț față de aproapele nostru,
însoțită de o ură surdă pentru cei care îndrăznesc să nu semene cu
mulțimea. Această realitate nu este un accident al prezentului, ci
simptomul unei boli vechi, cronice, cultivată în istorie și
rafinată până la perfecțiune în epoca totalitară. Este ceea ce am
putea numi, fără prea multă retorică, auto-antiromânismul românesc.
Pentru a înțelege acest comportament distructiv, trebuie să ne
întoarcem în timp–nu doar la 1945, ci chiar mai devreme, în
perioada în care intelectualul român era fie decorativ, fie
obedient. Istoria modernă a României nu a fost, din păcate, o
școală a încrederii reciproce. Dimpotrivă, a fost un teren fertil
pentru ranchiună, turnătorie, frică și disimulare. În timpul
regimului comunist, această tendință a fost ridicată la rang de
mecanism de supraviețuire. Omul nu mai era doar cetățean sau
coleg–era potențial informator. „Nu ai voie să ai încredere în
nimeni” devenise nu doar proverb, ci metodă de autoapărare.
Prietenia era riscantă, adevărul–letal, iar solidaritatea–o iluzie
periculoasă. Această cultură a suspiciunii și a tăcerii, învățată
timp de zeci de ani, nu s-a evaporat în 1990. Dimpotrivă: s-a
transformat într-o formă de reflex condiționat, transmis mai
departe și îmbrăcat azi în hainele liberei opinii sau ale
cinismului justificat. Astăzi, românii par să nu rateze nicio
ocazie de a se sabota reciproc. Un român de succes este, pentru
mulți, un potențial impostor, iar un intelectual cu opinii ferme–un
„autoimportant” care merită redus la tăcere. Nu ne place să fim
confruntați cu curajul altuia, cu verticalitatea altuia. Reacția
instinctivă este: să-l coborâm, să-i găsim pata, să-l punem la loc.
Astfel, adevăratul inamic devine aproapele, nu corupția, nu
impostura, nu falsul. E suficient ca cineva să rostească un adevăr
inconfortabil sau să critice o instituție consacrată, și imediat
devine „dușmanul poporului”. Nu cei care ne vând, ci cei care ne
trezesc–sunt urâți. Aceasta este esența auto-antiromânismului: o
formă sofisticată de respingere a propriei valori, un mecanism care
funcționează perfect în societăți marcate de frică istorică și
condiționare ideologică. Epoca Ceaușescu nu ne-a lăsat doar
cartiere de beton și dosare groase în arhive. Ne-a lăsat un profil
psihologic de națiune cu frica adânc întipărită în reflexe. Ne-a
lăsat tăcerea ca virtute, zâmbetul forțat ca armă, denunțul mascat
în loialitate de partid. Și, mai ales, frica de celălalt ca
standard existențial. Această frică ne-a învățat să fim suspicioși,
să ne bucurăm de eșecul aproapelui și să privim succesul ca
trădare. A creat un model social în care verticalitatea morală este
suspectă, iar adevărul–mereu „relativ”. Nu e o întâmplare că
românul de azi, chiar educat, își consumă energia nu în
construcție, ci în demontarea celuilalt. Nu construiește ziduri
împotriva minciunii, ci săpături în biografia vecinului.
Românii nu sunt un popor rău–sunt doar un popor rănit, neîmpăcat cu
propria istorie recentă. Și, ca orice rană ignorată, aceasta
supurează sub formă de cinism, suspiciune și lipsă de solidaritate.
A învăța să nu ne mai sabotăm între noi, să ne respectăm chiar și
în divergență, să ne reamintim că adevărul nu este dușmanul
unității, ci fundamentul ei–este poate cel mai dificil pas al
maturizării noastre colective. Până atunci, auto-antiromânismul va
rămâne sportul nostru național–practicat cu pasiune, comentat cu
ironie și transmis cu grijă din generație în
generație.
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk!
Suntem noi românii oameni sau niște biete animale de plug?... Cum
realist a exprimat Eminescu: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi
şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”
Suntem noi românii oameni sau niște biete animale de plug? Și
iarăși revin la schizofrenia și duplicitatea românească care s-a
impus ca o amprentă asupra ADN-ului nostru mioritic, exprimat atât
de crud și crunt în cugetarea poetului Grigore Vieru, ca și Ion
Creangă - în Povestea lui Harap - esența psihologie românismului.
„Doi mari vrăjmași au românii, scrie poetul basarabean Grigore
Vieru, intuind genial, în această cugetare, un mare adevăr despre
psihologia românilor - „mila pentru străini și ura față de ai lui.”
Căci m-am întrebat și mă întreb în continuare siderat cum a fost
posibil să fim niște Harapi Albi să-și sacrifice viețile pentru
marii prădători ai sec XX ( 900.000 de români morți alături de
armata germană nazistă și încă 170.000 pentru gloria armatei
sovietice , „eliberatoare ” și să nu mișcăm un deget la Ultimatumul
stalinist din 26 iunie 1940 și să-i abandonăm pe frații noștri din
Basarabia fără a lupta pentru pământul nostru. Ba, mai mult să cadă
prizonieri mare parte din armata română aflată în Basarabia , iar
unii ofițeri, umiliți de bolșevicii ruși în fața soldaților s-au
sinucis. E oare vorba de sinuciderea noastră ca neam? Fostul
ministru de interne din guvernul pesedist Petre Roman, Doru Viorel
Ursu argumentează în cartea lui Arta sinuciderii un astfel de fatal
destin pentru neamul românesc. Și să nu uităm că cedarea Basarabiei
deschis apetitul micilor prădători de la vest Ungaria horthistă și
Bulgaria fascistă care , sprijinite de marele prădător hitlerist a
ocupat prin Dictatul de la Viena Nord-Vestul Transilvaniei și
Bulgaria fascistă Cadrilaterul! Câte drame și tragedii au provocat
o decizie absurdă a regelui Carol al II-lea! De ce a organizat un
al doilea Consiliu de coroană în aceeși zi seara la ora 20.00 când
la primul se votase din 26 -25 de consilieri , rezistența armată.
Sânge pentru cine și pentru ce?...Mă întreb unde erau legionarii
români „ultranaționaliști”, la 26 iunie 1940 să lupte pentru
Basarabia? S-au ascuns ca șobolanii,deși mulți au luptat pentru
Spania lui Franco, ei așteptau doar să pună mâna pe putere, cum au
pus mâna la 6 septembrie 1940! Și au asasinat atât de mulți
premieri și români de valoare , ca de pildă savantul Nicolae Iorga,
pentru ce?... Îngrozitor... pentru o pradă ca românii din popor,
cum unii români pradă s-au transformat în cei mai feroci prădători
„pentru aproapele lor”, așa cum s-am transformat legionarii și
comuniști!... Ca o fatalitate prin înalta trădare a regelui Carol
al II-lea s-a acceptat Ultimatumul! Mulți români justifică cedarea
Basarabiei prin pactul secret Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca
Pactul Stalin-Hitler, dar cred mai degrabă în psihologia
„auto-antiromânismului ca vocație o moștenire discretă dar letală ”
, cum realist ați exprimat, în Jurnalul Bucureștiului este cauza
fundamentală! Pentru a înțelege acest comportament autodistructiv
trebuie să ne întoarcem, nu în 1945, ci în epoca fanariotă , când
pâra la Înalta Poartă a devenit un modus vivendi pentru domnitorii
români. Evident Germania lui Hitler nu i-ar fi lăsat pe
iudeo-bolșevici staliniști să ocupe petrolul de la Ploiești.
Amprentă ADN a duplicității, a auto-antiromânismului cred că s-a
imprimat cum realist a a remarcat și primul nostru romancier
Nicolae Filimon în Ciocoi vechi și noi, din perioada fanariotă! Și
a fost dusă la apogeu în perioada comunistă! Mă întreb: vom
supraviețui ca neam, țară și stat național român când românii vor
să le fie Spânul, omul roș - stăpân?.
Christian W. Schenk
Vasile A.
Ieșeanu Ha, ha, ha – m-am gândit ca dacă mai continuăm
în ritmul ăsta, nu doar că iese o carte de discuții, dar riscăm să
iasă și una incomod de sinceră!
Dar poate că exact asta ne lipsește: o carte
în care adevărurile să nu mai stea pitite prin subsoluri
literare, ci să fie spuse clar, cu nerv, cu subiect și predicat.
Răscolitoare întrebare, răscolitor și textul — un adevărat
rechizitoriu împotriva propriului neam, scris cu durerea celui care
iubește România nu ca pe o abstracțiune festivistă, ci ca pe o
ființă bolnavă, dar dragă, care se sabotează pe sine clipă de
clipă. Aveți perfectă dreptate: trăim de secole în această
schizofrenie a identității — între visul dacic și slugărnicia
fanariotă, între eroismul de vitrină și resemnarea în fața
prădătorilor reali, între naționalismul de carton și refuzul de a
ne apăra frații și valorile când contează cu adevărat. Istoria
noastră pare mai degrabă o pendulare între sinucidere și trădare.
Cei care ar fi trebuit să moară pentru țară au trăit în huzur, iar
cei care au iubit-o au fost uciși, batjocoriți sau exilați. Să nu
uităm, într-adevăr, acel 26 iunie 1940: ziua în care statul român
și-a abandonat cu sânge rece cetățenii. Și n-a fost o zi unică. A
fost simptomul unei boli vechi: frica de răspundere, incapacitatea
de a rosti un „nu” cu demnitate, duplicitatea endemică a elitelor.
Da, legionarii s-au ascuns, comuniștii au ieșit din vizuini, iar
monarhul a cedat, chemând „o altă seară” un alt consiliu, o altă
vinovăție și poate cel mai dureros: ura față de cei de-ai noștri.
Spuneți bine cu Grigore Vieru: „mila pentru străini și ura față de
ai noștri” — o axiomă a românismului degenerat. Acel român care,
când vede o valoare, simte nevoia s-o calce în picioare. Acel Harap
Alb care devine Spân. Acel legionar care urlă despre Neam și
Crucifică pe Neam. Acel comunist care vorbește de „egalitate” și
semnează condamnări la moarte în birou. Este oare sinuciderea
noastră ca neam? Foarte probabil. Dar, mai grav decât sinuciderea
fizică, e sinuciderea conștiinței. Când un popor nu mai distinge
între victimă și călău, între martir și impostor, între Iorga și
ucigașii săi, el este deja în pragul dispariției morale. Originea
acestei autodistrugeri nu este nici în 1940, nici în 1945, ci mai
adânc, în psihologia fanariotă, unde pâra, trădarea, șantajul și
„înțelepciunea” mică de supraviețuire au devenit normă. „Ciocoii
vechi și noi” n-au dispărut, ci s-au adaptat — s-au făcut
parlamentari, academicieni, scriitori „oficiali”. Vom supraviețui?
Nu știu. Dar știu că fără o terapie națională — nu festivă, nu
televizat-folclorică, ci cruntă și lucidă — nu avem nicio șansă.
Câtă vreme Spânul este preferat Harapului Alb, câtă vreme ura față
de cel vertical e mai puternică decât dragostea de Adevăr, vom
continua să ne sabotăm pe noi înșine, convinși că ne apărăm
„interesul național”, E încă cel puțin prin literatură fac și o
parte din acest “noi”! Rămâne întrebarea, dureroasă și
justă:
Suntem noi oameni, sau doar niște
biete animale de plug, bune de înhămat la istoria
altora?...
"Poporul românesc este cel mai
înțelept popor din Europa, afirmă Emil Cioran, un
paradox ironic, dar nu din spirit, ci din lipsă de
curaj și afirmare!" Ce înseamnă a fi
înțelept?. Chibzuit, prevăzător, curajos, demn, spune
DEX-ul . A fi înțelept
în opinia mea înseamnă a deveni, a așa cum a afirmat
Dumnezeu, „ca unul din Noi” , recte ca Dumnezeu,
„cunoscând Binele și Răul” cum realist au scris
înțelepții evrei în Geneza 3,21! Dar a deveni ca
Dumnezeul biblic creator trebuie să măncăm mult și
bine din pomul cunoașterii Binelui și Răului.
Altfel devenim ETERNA PRADĂ, a marilor
prădători cum am fost noi românii în toată istoria noastră
nefastă!
.jpg)
