
Autor: VASILE ANTON IEȘEANU: o polemică critică constructivă cu Christian W. Schenk! În slava mediocrității ; autor Christian W. Schenk
O analiză critică, documentată și deloc lipsită de ironie
Horia Gârbea (n. 1962, București) este una dintre acele siluete hiperactive ale peisajului cultural românesc, a cărei notorietate se explică mai puțin prin excelență literară și mai mult printr-un număr impresionant de funcții și prezențe instituționale. Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător, profesor universitar, funcționar cultural – Gârbea este omniprezent. Însă, în spatele acestei polivalențe se ascunde un fenomen des întâlnit în literatura română contemporană: confuzia între activitate și substanță. Gârbea stăpânește multiple tehnici, registre și rețele – dar prea puține dintre acestea se remarcă prin profunzime sau necesitate literară autentică. În loc de forță expresivă, avem o corectitudine stilistică dusă până la sterilitate; în loc de revelație poetică, o rutină impecabil controlată, dar lipsită de incandescență.
Volumele de poezie ale lui Horia Gârbea – „Cafeaua domnului ministru”, „Proba cu martori” sau „Ceasornicarul – 10 ani de poezie” – denotă o siguranță meșteșugărească, versuri bine articulate, presărate cu ironie și simț ritmic. Dar toate acestea par exerciții de atelier literar – bine executate, dar lipsite de acea scânteie poetică autentică. Textele par decupate dintr-un manual de poezie postmodernă: plăcute vizual, dar sterilizate intelectual. @Highlight
În antologia „Poezia română actuală. Generația ’80-’90” (ed. Marin Mincu), Gârbea este menționat, însă într-un ton evident rezervat. Se remarcă stilul „didactico-ironic”, dar fără vreun entuziasm real. Mai semnificativ este faptul că în monumentala lucrare a lui Paul Cernat despre literatura anilor ’80, Gârbea lipsește aproape complet – o absență grăitoare într-un tablou altminteri meticulos al generației.
Piesele sale, precum „Doamna Bovary sînt ceilalți” sau „Cine l-a ucis pe Marx?”, încearcă să jongleze cu referințe literare – de la Molière la Ionesco, de la Shakespeare la televiziunea românească, sunt farse provinciale cu ambalaj livresc. Însă rezultatul e previzibil: construcții artificiale, moraliste, plate scenic. Personajele nu au voce proprie, ci vorbesc ca autorul însuși – ceea ce le golește de orice adâncime psihologică.
Spectacolele sunt montate aproape exclusiv în spații mici, cu ecou limitat. Publicul larg și critica teatrală națională le-au ignorat constant. În afara țării, Gârbea este practic inexistent. Cât despre cenzură – n-a fost nevoie. În vremuri autoritare, asta poate liniști. Într-o democrație, e adesea semnul unei literaturi inofensive.
Adevărata carieră a lui Gârbea pare să fie cea instituțională, nu literară. A fost președintele filialei de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru în nenumărate jurii, redactor, coordonator de almanahuri, moderator, director de teatru – un profesionist al mecanismelor culturale. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018 - nici nu se putea altfel atunci - pentru încă un mandat de 5 ani. Energia sa organizatorică e de necontestat. Dar în această hiperactivitate se află și răspunsul la mediocritatea operei: funcționarul sugrumă poetul. O glumă amară circulă prin cercurile literare: „În România, cine n-are operă, are funcție.” Deci putem vorbi, și asta cu mare indulgență, de funcționarul din umbra scriitorului. Patru puncte din zece, și nu pe nedrept. Evaluarea sumară a producției literare a lui Gârbea ar suna astfel: Lipsă de voce autentică: între ironie, parodie și didacticism, stilul se dizolvă în conformism. “Prea multe pălării”: hiperactivitatea instituțională subminează concentrarea artistică. Frică de risc: textele sunt „plăcute” – și tocmai asta e problema lor. Până și criticii binevoitori, precum Alex. Ștefănescu sau Cristea-Enache, păstrează distanța – fără entuziasm, fără canon. Bianca Burţa-Cernat îl numește un „autor puțin semnificativ” al generației sale și denunță „siguranța de sine neverosimilă” și tendința de a compensa lipsa de valoare prin vizibilitate instituțională.
Octavian Soviany vede în teatrul lui Gârbea o „parodie programatică” lipsită de coloană vertebrală dramaturgică. Deși a fost director al Teatrului Dramaturgilor Români, amintirea sa în funcție e mai degrabă birocratică decât artistică.
Lista criticilor ironici e lungă: În Observator Cultural nr. 348/2006, Burţa-Cernat publică textul „Să râdem cu Horia Gârbea?!”, unde demască multipla reciclare a aceluiași stil pseudo-sclipitor. Dan C. Mihăilescu, în Idei în Dialog (1/2009), acuză pe bună dreptate preferința lui Nicolae Manolescu pentru „vasalii” săi, cum ar fi Gârbea, în detrimentul unor autori real valoroși ca Gib Mihăescu. Gârbea? Mai mult decât un vasal – o periuță. Bogdan Crețu scrie în Cuvântul nr. 383 articolul „Eșecul lui Nicolae Manolescu”, unde observă cum Gârbea e supraevaluat constant, în timp ce Matei Vișniec e minimalizat. Cosmin Ciotloș, recenzând romanul „Crime la Elsinore”, afirmă că textul e amuzant, dar complet deconectat de la realitate – o joacă solipsistă fără aderență socială. Andrei Terian îl critică pentru „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”, în special povestirea „Articolul 96”, unde personajele sunt umilite înainte de a le cunoaște – ceea ce distruge orice empatie. Horia Gârbea nu este un scriitor prost. E un scriitor mediocru cu vizibilitate mare. Cărțile sale nu sunt nici scandaloase, nici remarcabile. Sunt corecte, academice, uneori hazlii, adesea redundante, mereu calculate, rareori trăite. Va rămâne – ca nume în protocoale, ca notă de subsol în sinteze literare, ca martor al unei generații care a înțeles perfect cum se face networking.
Dar nu va aprinde nicio sete de limbaj, nicio nevoie de cutremur interior, nicio revelație estetică, pentru că literatura nu e o funcție, e un act de depășire a limitelor, și de asta, la Gârbea, avem prea puțin.
Din volumul în lucru, Interpretarea critică a generației mele (generația 89 de la început și până la sfârșit).
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk! Da , sunt de acord cu asaltul mediocrităților în elitismul literar și filozofic românesc . Și am în vedere pe cei doi corifei care au pus mâna pe puterea elitistă postrevoluționară, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Dar... Nu știu , poate din punct de vedere psihologic ar trebui să avem un mesaj pozitiv pentru români, spre a-i îndemna la competitivitate. Negativismul critic pare a fi descurajant, nu doar pentru omul mioritic, ci în general pentru oameni!
Autor
Christian W. Schenk
Vasile A. Ieșeanu afirmațiile dumneavoastră ating un punct sensibil și esențial: asaltul mediocrităților asupra zonelor declarate „elitiste” în cultura română contemporană nu mai este nici surprinzător, nici izolat. Da, și eu mă refer la astfel de „corifei” ai postrevoluției culturale – și nu sunt doar doi ci o grămadă întreagă – care nu au ridicat nivelul, ci l-au codificat într-un club al complicităților reciproce, în care valoarea se confundă prea des cu vizibilitatea editorială; nu mai vorbesc vorbesc de acel răutăcios care mai face și emisiuni dar cu cine? Numai și numai cu ai lui de la conducerea USR unde, desigur are și el un post bine plătit și la mare înălțime; dar permiteți-mi o nuanțare importantă: critica pe care o formulez nu este una distructivă, ci una necesară – și, îndrăznesc să spun, terapeutică. Nu mă interesează să distrug mituri doar de dragul gestului iconoclast, ci să eliberez spațiul sufocat de clişee și orgolii nemeritate. Românii – și nu doar „omul mioritic” – nu au nevoie de optimism artificial, ci de o formă de luciditate mobilizatoare. Adevărata încurajare nu constă în a ne spune cât suntem de buni din oficiu, ci în a ne provoca să devenim mai buni – prin muncă, merit și spirit critic. Așadar, da: tonul poate părea tăios, dar conținutul său nu este o palmă, ci o chemare la verticalitate. Într-o societate unde conformismul e adesea răsplătit, vocea critică devine ultimul gest de fidelitate față de adevăr.
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk! Și eu sunt fan spiritului critic, dar merg pe varianta scepticismului pozitivist (când ne putem apropia de adevăr prin cunoaștere) care în raport cu scepticismul negativist ( care neagă total cunoașterea adevărului) duce la negare și delăsare! Este clar și evident că revoluția a dezvăluit „Orbirea” ( Elias Canetti) noastră - prin cenzură fără măsură a epocii comunist-ceaușiste de tristă amintire, cât și groaznica înfometare din deceniul negru 1980-1989! Odată cu deschiderea granițelor când s-au primit „ajutoare” din occident românii s-au comportat asemenea negrilor africani care erau ademeniți de francezi ,englezi și olandezi cu „apa de foc” pentru a fi luați și vânduți ca sclavi americanilor, recte s-au bătut pe ajutoare , pe care occidentali suprasaturați de consumerism le aruncau la gunoi. Pe acest fond de primitivism, s-au cățărat impostorii care au pozat în dizidenți ai regimului dictatorial ceaușist și au preluat prin tranzacții oneroase cele mai profitabile instituții ale regimului ceaușist, ca de pildă Gabriel Liiceanu care în complicitate cu Andrei Pleșu , ministrul culturii în guvernul de tranziție au pus mâna pe cea mai dotată editură - Editura politică a pcr, actuala Humanitas. Și putem judeca celelalte tranzacții din tranziție în aceeași paradigmă Ed. Politică - Ed. Humanitas! Și astfel au ajuns „sus”, tot aceia pe care tinerii „golani”, în stradă, în beția libertății, scandau să-i dea jos! Pe cale de consecință revoluția ca un râu învolburat a scos la suprafață pe toți foștii slăvitorii ceaușiști - oportuniștii care mascați în dizidenți au profitat ca niște veritabil prădători de România „sat fără câini”. Cum îmi spunea un poet ieșean: Eram prieten cu redactorul șef de la Scânteia! Am scris un poem de slăvire al tovarășului mi l-a publicat pe prima pagină și am primit drept premiu 25.000 de lei. Pe vremea lui Ceaușescu - salariul meu de „paznic al Cetății” cum zice Platon, pe 8 luni de zile! Desființarea securității pe repede înainte în 29 decembrie 1989, așa criminală cum era, a fost o lovitură de grație dată românilor în moalele capului! Securiștii dețineau informația din toată economia comunist - ceaușistă și pe acest vid informativ cu intenție creat, au profitat toți prădătorii mai mari sau mai mici din țară și din afară ! Așadar, asaltul mediocrităților a fost în realitatea mascată asaltul slăvitorilor ceaușiști!...
Autor
Christian W. Schenk
Vasile A. Dar și în limba despicată…
Vasile A. Ieșeanu
Andrei Breaban Corect ați spus Excelență. E greu să se trezească curajul civic când cei mai mulți sunt înferecați în tot felul de interese meschine care sunt puse deasupra intereselor țării sau a intereselor de grup. Iar românii nu sunt un exemplu de popor care să-și facă singur dreptate, fără intervenție sau ajutor străin nimic nu s-a schimbat în țara asta mișcarea pașoptistă a venit din afară, unirea mică a făcut-o Franța, poate în cea din 1918 am avut și noi o contribuție prin personalitățile marcante din acea vreme, apoi a veni Carol al II-lea cu tot dezmățul politic ce a condus la acceptarea pactului Ribbentrop-Molotov în vreme ce polonii care și azi au dat o lecție de demnitate s-au jertfit pentru a-și apăra țara de Hitler, nici după război nu ne-am schimbat singuri boșevismul a fost impus de ruși cu acceptul mai marilor puteri care și după 1990 ne-au părăsit ori ne-au impus condiții umilitoare. Într-o altă postare ați remarcat bine, suntem tributari atitudinii umile a baciului mioritic .
Autor Christian W. Schenk; Andrei Breaban iată motivul pentru care sunt unul dintre puținii care își ridică vocea din străinătate, chiar dacă nu are mare efect!
Am realizat tot ce-am avut de realizat, nu am avut și nu am interese, dar cu toate că nu sunt cetățean român simțul responsabilității civice l-am păstrat!
Andrei Breaban; Tocmai pentru că nu aveți interese și nu sunteți de-a lor nu sunteți acceptat. Așa își apără interesele de castă și ridică zid prin care să nu intre decât mediocritățile, cei care le fac pe plac
Andrei Breaban
Tocmai pentru că nu aveți interese și nu sunteți de-a lor nu sunteți acceptat. Așa își apără interesele de castă și ridică zid prin care să nu intre decât mediocritățile, cei care le fac pe plac
Autor; Christian W. Schenk; Andrei Breaban mi-ar fi și rușine să fiu acceptat de mediocritate. O scris despre mine și opera mea cei mai mari critici ai literaturii române și germane:  Klaus Weidmann, Reich Ranitzky,  Rainer Kunze, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Dumitru Micu, Marin Mincu, Ovid S Crohmălniceanu și mulți alții. Premiile și un număr de pere care le-am primit pe merit atât din România cat și din Austria, Germania, Elveția depășesc orice așteptări. Sunt introdus în cele mai mari dicționare de scriitori atât din România cat și din Germania… 
Autor Christian W. Schenk; Vasile A. Ieșeanu tot românul îl admiră pe Eminescu și îl iubește, dar nici unul nu are curajul să aibe spiritul său critic!
Vasile A. Ieșeanu; Christian W. Schenk ! Nu tot românul îl admiră pe Eminescu. Atât de mult l-au terfelit „elitiștii” post- comunism, pe Eminescu încât tineretul a fost contaminat în mare parte de propaganda lor, anti-Eminescu! Și în continuare îl tefelesc ca de pidlă profesorul Doru Pop este profesor la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Mulți tineri habar nu au cine a fost Eminescu! A fost un „nebun”. Bine, dar și Nietzsche a căzut pradă nebunie când din întâmplare a asistat, în Italia, cum un italian bătea un cal pe stradă. Și a fost îngrijit de sora lui! La fel și Eminescu a fost îngrijit de sora lui. Și nu cred că tinerii germani au vreun dispreț față de Nietzsche cum au tinerii români față de Eminescu! Bine, Eminescu e greu de înțeles, cum de altfel e greu de înțeles și Nietzsche, dacă nu ai un pic de cultură filozofică! Format și educat în cultura germană ( a învățat limba germană la 7 ani) Eminscu discipol al filozofului Schopenhauer, rămâne în memoria celor care au un pic de cultură filozofică, un adevărat geniu al culturii române! Dar, cum noile generații axate pe tehnologia IT și pe cultura Tik Tok de propagandă panslavistă, suferă de fenomenul „cancel culture”, Eminescu pentru ei nu mai există! Trist ... dar, un popor pradă acceptă orice propagandă năroadă! https://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2025/03/prada-si-pradator-antiromanismul.htm
Autor; Christian W. Schenk! Vasile A. Ieșeanu, Eminescu “e periculos” cum spuse unul… spiritul său critic e periculos, periculos dacă molipsește, dar vezi că nu a prea reușit. Toți vor să fie mângâiați pe burtă. Totuși câțiva mai prăpădiți, printre care Magda Ursache, eu și încă vreo patru (jurnaliști, evident, nu useriști) s-au lăsat molipsiți! Da, ați atins un punct nevralgic – și ați făcut-o cu o precizie chirurgicală, vorba chirurgului din mine. Eminescu nu mai este astăzi venerat de toți, ba chiar nici recunoscut. Ceea ce odinioară era lumina unui firmament cultural este astăzi etichetat de o parte a așa-zisei elite intelectuale drept depășit, reacționar sau chiar „toxic”. Formatorii de opinie postcomuniști, adesea dezrădăcinați și mereu în căutarea unei apartenențe la o globalitate lipsită de consistență, și-au făcut treaba: numele Eminescu a fost acoperit de etichete, nu de înțeles – și cu atât mai puțin de respect. Că profesorul Doru Pop, cadru universitar la Cluj, se alătură acestei campanii de demontare nu mai miră pe nimeni. Este – din păcate – la modă să-l disprețuiești pe Eminescu. Cine face asta este primit în tabăra „progresiștilor”, a așa-numitei intelighenții deschise către lume, care s-a specializat în „deconstrucție” pentru că nu mai e capabilă să construiască nimic. Și totuși – și aveți perfectă dreptate – paralela cu Nietzsche este tulburător de justă. Și el a fost zdrobit de o lume care nu l-a înțeles. Diferența este că Nietzsche continuă să fie onorat în Germania. În România, Eminescu a fost aruncat în coșul cu maculatură al auto-negării naționale și înlocuit cu filozofie de TikTok, cancel culture și o decădere a valorilor dictată de algoritmi. Eminescu e greu de înțeles? Bineînțeles. O gândire care l-a absorbit pe Schopenhauer, pe Kant și o metafizică a naționalului cere mai mult decât câteva rânduri citite pe diagonală. Dar ceea ce e greu astăzi devine imediat suspect. Iar ceea ce are profunzime este repede etichetat drept „extrem” – mai ales când dă la o parte vălul amneziei colective. Ce ne rămâne, așadar? Un popor care își disprețuiește poeții va ajunge curând să nu mai aibă poeți.
Iar un popor fără poeți a încetat să se mai viseze pe sine.
Christian W. Schenk;
Vasile A. Ieșeanu; Christian W. Schenk!De ce marii moraliști care au spus fiecare un mare adevăr despre societatea în care trăiau au fost eliminați? Căci eu l-am perceput pe Eminescu ca pe unul din MARII MORALIȘTI AI LUMII! Ovidiu a fost primul mare martir al iubirii care a fost exilat de împăratul August la Pontus Euxin, de teamă să nu corupă tineretul roman și mai cu seamă armata romană, pentru care sexul - Phalus era puterea supremă a bărbatului!
Nota Bene: A se observa o enigmatică sau bizară coincidență - toți marii moraliști ai lumii, din varii motive au fost asasinați. Socrate otrăvit - obligat să bea paharul de cucută, Iisus crucificat în stil roman, Eminescu - lovit cu o piatră în cap de „nebunul” Petru Poenaru ( în opinia mea un agent al poliției secrete), Mahatma Gandhi - împușcat de un fanatic religios!
Să nu-l uităm de Nicolae Labiș asasinat , mascat într-un accident, în paradigma KGB de un agent sau o agentă a Kremlinului numită de poet pe patul de spital „pasăre a cu clonț de rubin” care pentru cine cunoaște este chiar Kremlinul.
La fel nu trebuie uitat evreul român Mihail Sebastian pentru care îmi scot pălăria cu respect , ucis la fel în stil KGB, într-un accident de camion!
L-aș așeza și pe Ioan Petru Culianu, alături de marii moraliști ai lumii. Și el a fost asasinat în stil KGB - împușcat în ceafă, la fel ca și ceilalți mari moraliști ai lumii la vârste relativ tinere. De asemenea nu trebuie omis din rândul moraliștilor Salman Rushdie, autorul Versetelor Satanice, care a suferit o tentativă de asasinat cu cuțitul atacat de un fanatic religios musulman.
Evident, toți acești moraliști nu au vrut să fie lideri politici, ci doar învățători ai omului. În consecință, asasinarea moraliștilor este o manifestare a absurdului uman!
Andrei Breaban;
Din nou românii își dau arama pe față, preferă să lovească în ai lor decât să fie uniți și să vadă adevărul. Din păcate suntem un neam dezbinat, marcat de antiromânismul românesc,ne facem mai mult rău singuri decât ne fac alții. Abia așteptăm un pretext să lovim îm cel de lână noi și să ne denigrăm aproapele.
Vasile A. Ieșeanu; Andrei Breaban! De ce ungurii și evreii sunt într-atât de uniți și cooperanți pentru binele lor comun și noi într-atât de dezbinați? Să punem oare pe seama „egoismului” românesc, remarcat de Constantin Rădulescu Motru în Psihologia poporului român? Să punem pe dominanta noastră psihomentală dionisiacă, ne place cântul dansul, alcoolul și asta oare ne fac iresponsabili la supraviețuirea noastră ca neam și ca țară?... De ce ungurii și evreii pot fi uniți cu etnicii lor din diaspora a cărei influența asupra marilor puteri îndeosebi a celor evreiești asupra SUA este deosebită , iar diaspora noastră parcă nu există?... Am citit cartea basarabeanului român Ovidiu Creangă - Cu și fără securiști, fost coleg cu tovarășa Elena Ceaușescu la ICECHIM, fugit în Canada în 1980 și care a remarcat un paradox; în vreme ce evrei români, evadați din lagărul comunist nu au renunțat la limba română ( „Noi vorbim româna acasă!” ), românii și-au uitat limba și o adoptă pe cea a țării gazdă! Și în diaspora noastră unde ar fi trebuit să fie uniți românii sunt dezbinați! UNIREA ȘI COOPERAREA PENTRU BINELE COMUN I-AU FĂCUT PE EVREI SUPRAVIEȚUITORI!... Ar trebui să învățăm de la evrei ARTA SUPRAVIEȚUIRII, dar nu învăță și rămânem slava mediocrității!
Autor: Christian W. Schenk; Andrei Breaban, această formă de „autoanticorpi naționali“, acest auto-antiromânism, e de fapt moștenirea nevindecată a unei epoci care a reușit să îmbolnăvească nu doar trupul social, ci și sufletul colectiv. Și când vezi asta azi, în era postadevărului și a rețelelor sociale, unde se poate arunca cu noroi la viteză digitală, realizezi că rănile nu s-au închis, ci doar s-au învățat să zâmbească frumos. Din păcate, a fi român nu înseamnă doar a vorbi limba română – ci și a ști să înduri românismul altora… chiar și atunci când vine mascat în patriotism de weekend și în aplauze pentru propria batjocură.
VASILE ANTON IEȘANU! Nota bene! Cu aproape două veacuri în urmă primul nostru mare critic
Titu Maiorescu le susține în articolul său „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, atrăgea atenția intelectualității române emanând „o critică dură a trei tipuri de falsificări grave, dramatice, ale structurii noastre mentale de adâncime: istorice, etimologice și filologice”, scrie profesorul Narcis Zărnescu( sursa: https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/) în care Maiorescu combătea așa numitele FORME FĂRĂ FOND! Mihail Kogălniceanu, arată Narcis Zărnescu a propus în Dacia literară manifestul-program al Daciei literare, în 4 puncte, conceput de Mihail Kogălniceanu:- „Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre…”
- „Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor”
- „Lupta pentru unitatea limbii…”
- „Dezvoltarea spiritului critic…”
cu care sunt în totalitate de acord, dacă vrem să ieșim din „slava mediocrității” mioritice și să realizăm o creativitate autentic românească! Filozoful englez Robert Rowland Smith , în superbul eseu Mic dejun cu Socrate, ne propune TREZIREA, „din mahmureală” și „vise tulburătoare”! „ AȘA CĂ TREZIREA AR PUTEA FI CEL MAI PREVIZIBIL EVENIMENT AL EXISTENȚEI NOASTRE Adevărata trezire nu se poate face decât prin CUNOAȘTEREA REALITĂȚII , RECTE CUNOAȘTEREA BINELUI ȘI RĂULUI NOSTRU, AL ROMÂNILOR!