În anul 1961 am avut neșansa să pornesc pe calea alfabetului cu un învățător ciudat al cărui nume l-am uitat, în satul Petrești, comuna Corbeanca, altceva decât este acum. Era un sat cu 30-40 de gospodării.

Era un domn invalid care umbla cu un baston de lemn lăcuit.

De câte ori intra în clasă, dimineața, trimitea câte un elev să îi aducă un pahar cu apă proaspătă de puț (fântâna din curtea școlii). Cu greu prichindelul de 7 ani reușea să scoată găleata plină cu apă din puț. Umplea repede paharul și fugea la dom’ învățător.

• Puturosule de ce nu te miști mai repede; și trosc un baston trosnit în cap sau pe spinare.

Fără a răspunde ceva gâlma de om fugea în bancă și se așeza liniștit să nu mai ia altă „bastoneală”. Domnul, pentru că nu iubea termenul de tovarăș, punea o aspirină în pahar și cu un creion de pe catedră mesteca lung, parcă meditând la ce face.

În cele din urmă începeau cursurile. Cu cuvinte de ocară ne tot întreba despre lecția pe care încă nu o predase. Să vezi bastoane….

Majoritatea elevilor erau copii de țărani. Părinții erau mulțumiți dacă odraslele lor terminau patru clase și se făceau tractoriști (asta era moda atunci)

Un alt beteșug pe care îl avea „domnul” era „colțul cu coji de nuci”. În fiecare zi avea faliții lui pe care îi trimitea în colț să stea în genunchi pe acele coji. Nu conta dacă nu știai lecția sau dacă făceai gălăgie. Faliții erau luați prin rotație așa că am avut și eu parte de coji de nucă, de pahare de apă și bastoane pe spinare.

Am avut rezultate excelente în primii doi ani. 10 pe linie. Asta cu ajutorul părinților care mă ajutau să învăț, cu calm și liniște, acasă.

Când am luat vacanță în clasa a doua îi spun mamei mele:

• Mamă nu mă mai duc la școală, mă fac și eu tractorist.
• De ce? Ce ai pățit?

Cu greu îi povestesc calvarul de zi cu zi de la școală. Mama începe să îi întrebe și pe alți colegi de-ai mei și se convinge că nu a fost o născocire de-a mea.

În acea vară merge cu tatăl meu la București la inspectoratul raional și reclamă situația. Nu știu prea multe amănunte, dar toamna ne-am trezit la clasa cu Doamna Dumitrescu, o ființă blândă ce ne-a ridicat moralul. Toți colegii mei au început să fie și ei atrași de învățătură.

Soarta m-a făcut ca la terminarea clasei a treia părinții mei să se mute în Oltenița. Aici am dat peste un al învățător de excepție, dl Iftode.

Primii ani de școală au fost groaznici și am o amintire cruntă în urma violențelor suferite atunci. Acum la vârsta pe care o am cred că un dascăl nu trebuie să își lovească elevii sau să îi pedepsească fizic.

Primii ani de școală m-ar fi putut transforma în golan. Norocul meu a fost că și la școala generală am avut profesori buni ca doamna Dumitrescu, de istorie și dl Gață. Și eu am luat rigle la palmă de la dl Gață, dar asta m-a stimulat. Am învățat de la dânsul matematica pe care nu mi-o scoate nimeni din minte. Dacă la liceu nu aș fi avut un profesor ca dl. Mirică sau nea Mitică Popescu poate viața mea ar fi fost alta. Îmi amintesc că în clasa a XII-a dl Mirică m-a trimis să mă tund la zero. Mă prinsese fumând. A avut dreptate. Pedepsele nu erau violente. Spre deosebire de atitudinea „domnului” aceste pedepse erau unele stimulative. Cele ale „domnului” căutau să distrugă personalitatea elevului. Mulțumesc acestor dascăli. Cui vor mulțumi actualii elevi?