Mă super enervează oamenii entuziaști. Nu am realizat efectiv asta până acum.
Adică, tinând cont că entuziasmul este privit ca ceva pozitiv, am zis mereu că e de la mine.
Ca sunt eu grumpy cat, sau ceva. Dar acum am realizat că de fapt am și motive.
În primul rând cine este prea entuziast sigur nu s-a gandit până la capăt. Orice situație are și părți rele, indiferent cât de multe bune ar avea. Deci abordarea inteligentă este una prudentă. În concluzie avem de a face cel mai posibil cu oameni proști.
În al doilea rând cine este prea entuziasmat de o situație bună sigur este genul ăla de persoană care vrea sa îi fie bine. Ăștia părăsesc primii corabia când dai de greu. Găsesc repede un alt domeniu care să îi entuziasmeze stupid. Deci sunt neserioși, neloiali și oportuniști.
Apoi sunt enervanți, toată lumea are probleme, cine își dorește să aibă în jurul său persoane super fericite? Doar ca să îți amintească permanent ca tu ai făcut ceva rău?
Asta nu înseamnă că aia sumbrii sunt mai buni. Ăia negativiști sunt cei mai de cacat.
În fiecare domeniu exista un nivel maxim de entuziasm acceptat. Cine depășește nivelul ala o suge. Și trebuie penalizat cu un șut în coaie sau gumă în păr.
De exemplu
Ești pe cale sa faci sex cu cineva. Dai textila jos și ala începe să sară prin pat, mamă țâțe, am vazut țâțe. Doamne ce de țâțe vreau să mă bălăcesc în ele să mă sufoc cu ele.
Aici deja e clar ca e prea multe.
Daca în schimb avem de a face cu o privire apatică ce se intoarce periodic spre ceas iar nu este bine.
Avem nevoie de un pic de lucire in ochi la apariția țâțelor, o scurtă lumină de bucurie înainte de a trece la cântărire, mângâiere, sărutarea lor etc. fiecare ce plăceri are. Pe scurt este un prag.
Am vorbit cam mult la asta cu țâțe că m-am entuziasmat puțin, de la exemplu. You get the point.