Una dintre demonstrațiile ateiste preferate este că dacă avem rău în lume și Dumnezeu a făcut lumea Dumnezeu nu este bun iar dacă este rău pe lume în pofida bunătății Lui Dumnezeu atunci nu este omnipotent.

Dar dacă Dumnezeu după ce a creat lumea a pus în ea un generator aleator de întâmplari pozitive sau negative? Tehnic vorbind ceva întâmplător este neutru din punct de vedere etic. Astfel Dumnezeu deși este creatorul nu este totuși răspunzător de rezultatul unui mecanism aleator. V-ați putea întreba care este rostul unui astfel de mecanism. Dacă Dumnezeu a făcut lumea bună și omul bun trăiește într-o lume bună ar fi imposibil să își exercite liberul arbitru și prin asta să dea o dovadă personală de bunătate. Astfel printr-un generator aleator de incidente neplăcute omul prin prisma proprilor alegeri are ocazia de a se întâlni cu aceste sămânțe de rău spontan. În urma acestor întâlniri el poate avea o diversitate de răspunsuri manifestându-și liberul arbitru și construindu-și totodată eul.

Un al punct de vedere viabil asupra acestei posibile realități ar putea-o constitui conceptul de soartă. Practic evoluția omului inițial este rutinală, statică până la întâlnirea cu aceste apariții spontane negative, care pot fi soarta lui. Iar o reacție de același sens vor face ca existența sa să intre sub influența soartei. Singura sa salvare de a reveni la starea de libertate inițială fiind să iși folosească liberul arbitru pentru a alege să nu se lase influențat de „soartă”.

Voi incerca să ilustrez printr-un exemplu acest scenariu ipotetic .

Presupunem un om dotat cu liber arbitru deci cu capacitate de a face și bine și rău dar care există într-o lume bună. Se trezește, mănâncă ce îi dă pământul, se plimbă din punctul a în punctul b, contemplând minunile naturii. Se odihnește, bea o gură de apă de izvor și se întoarce la origini unde îl așteaptă consoarta sa iubitoare. Pe drumul de întoarcere generatorul de incidente se declanșează și o bucată de piatră se desprinde din stânca care strajuiește druml oferind o binecuvântată umbră călătorului. Piatra cu pricina este incidentul 0 și rănește întâmplător călătorul de o manieră non letală. Acesta pentru prima oară se întălnește cu un incident negativ și în interiorul său se naște o frutună de sentimente contradictorii. Aceste sentimente zguduie rutina sa din temeli, apărând ca primul moment de decizie reală în întreaga sa existență.

Cum va reveni acasă rănit fiind?

De ce lui?

Va mai merge vreodată pe același drum?

Dacă alt om va merge pe acel drum îl va atenționa sau va încerca să profite de un posibil „noroc” pentru a își ușura existența lui?

etc.

Dacă primul om care s-a întâlnit cu un incident negativ va aborda calea răului sămânța va încolți pentru prima dată și va putea ajunge la alt om. Acesta va fi la rândul său pus în fața alegerii primordiale, având posibilitatea de a uda sau nu planta răului marcându-și soarta.

Demonstrația nu se dorește o susținere a divinității ci mai mult o subminare a căutări lui Dumnezeu prin cuvinte. Încercarea de a demonstra existența sau inexistența lui Dumnezeu pe cale logică prezintă același risc ca și încercarea de a descoperi o mărime fizică cu un instrument de măsură aleator. Faptul că nu putem demonstra existența Lui Dumnezeu prin cuvinte poate să fie pur și simplu o limitare a logosului așa cum demonstrarea de altfel.