Povestește scriitoarea Isabel Allende: „La șapte ani măicuțele m-au pregătit pentru prima comuniune. Înainte de a primi ostia trebuia să ne spovedim. Am fost dusă la biserică, am îngenuncheat tremurând toată într-un confesional sepulcral, despărțită de preot printr-o perdea neagră plină de praf, și-am încercat să-mi amintesc lista de păcate. Ca să nu comit erezia de a primi împărtășania uitând cumva vreo vină, trecusem pe listă tot ce figura în decalogul păcatelor posibile, de la furt și ură până la râvnitul la bunurile altora, numai că eram atât de speriată, că n-am putut scoate niciun cuvânt.

Preotul a așteptat cât a așteptat, după care a luat inițiativa. În întunericul care mirosea a tămâie s-a auzit un glas cu accent din Galicia.

– Ți-ai atins corpul cu mâinile?

– Da, părinte, am bâlguit eu.

– Des, fiica mea?

– În fiecare zi…

– În fiecare zi