Mă consider norocos pentru faptul că maturizarea mea intelectuală s-a petrecut în a doua parte a anilor ’60 şi începutul anilor ’70 într-o perioada (vai, scurtă!) de relativă liberalizare ideologică şi culturală în România, şi într-un oraş – Bucureşti – care se afla în acea vreme în avangarda teatrului internaţional. Pornind de la o tradiţie teatrală solidă şi beneficiind de îndrumarea unor regizori aflaţi la piscul maturităţii creatoare cum au fost Liviu Ciulei şi Moni Gelerter, un val de tineri regizori iconoclaşti, explodând de talent şi îndrăzneală au reuşit să aducă pe scenele teatrelor bucureştene interpretări noi ale dramaturgiei clasice şi piese ale repertoriului internaţional contemporan. Au fost la început Radu Penciulescu, David Esrig şi Dinu Cernescu, urmaţi la scurt timp de Lucian Pintilie şi Andrei Şerban. Ceea ce se petrecea atunci pe scenele bucureştene nu era doar sincron cu cele mai bune spectacole d...