Fac ce fac și revin la cel mai reprezentativ compozitor român de muzică ușoară pentru că avem ce spune în zeci și zeci de emisiuni: Ion Vasilescu. A scris enorm deși s-a stins la doar 57 ani. Se întâmpla pe 1 decembrie 1960, era în mașină și chiar în fața Teatrului Nottara, a simțit ceva mortal în regiunea ființei sale, cum spune  o melodie a lui Florin Bogardo, pe versuri de Marin Sorescu. A mai avut doar forța să iasă din trafic.

Ion Vasilescu  recunsocut încă pentru că au devenit imprevizibile interpretările de tot felul, recunocut spuneam, ca fiind întâiul mare creator de muzică ușoară, cu specific național, precis conturat prin valorificarea melosului popular.

N-a cântat prea mult din creația lui Ion Vasilescu, dar mi s-a părut a fi una dintre vocile ideale pentru melodiile sale: Nicolae Nițescu.

Onest din cale-afară, excelentul solist avea să spună către finele activității: eu sunt un sentimental, dar acum în muzica românească este fenomenul tinereții și e normal să fie așa. Lumea s-o fi săturat de romantismul accentuat de pe vremea mea și a trecut la ceva mai tineresc. Mai trebuie vrreun comentariu?  Poate doar ceea ce ar spune un romantic îndrăgostit: când pictez, scriu, compun, dar nu-i de ajuns pentru tot ce simt: „Dă-mi o fotografie”.