Târzie toamnă e acum, /Se scutur frunzele pe drum. Versul eminescian imposibil de confundat cu un altul ce vorbește de la sine parcă despre relația poet-muzică. Pe scurt, aș începe cu pasiunea de a cânta a poetului care nu se abătea de la ceea ce se petrecea în sufletul lui. Prin toate fibrele sale cântau natura și iubirea,pădurea și izvoarele iar el cânta scriind, își amintea prietenul său, scriitorul Ioan Slavici. I se strecurau în suflet cu un înțeles adânc  vioarele ce oftau prelung, naioul ce sfâșia aerul cu țipetul lui ascuțit și pustiu sau țimbala ce prevestea furtuna. Mi se lămuri în gând esența tristei lui poezii, nota un alt contemporan al poetului. Eminescu vorbea rar și dulce și tot ascultându-l, aveai impresia că asculți o melodie. Cânta frumos cântece populare de-ți dădeai și cămașa să-l asculți , avea glas dulce și melodios, râdea la glumele ce se făceau în jur, dar abia când rămâneam numai doi-trei la masă atu...