Săptămâna trecută, a fost lansată cartea ”Ceasul iubirii” scrisă de Marina Almășan cu aceeași tristețe luminoasă da cappo al fine, după cum menționează scriitorul și criticul Alex Ștefănescu în prefața pe care o semnează.

”Ceasul iubirii și cei 16 ani ai mei alături de Victor Socaciu” – spunea autoarea acestei cărți cu valoare documentară, literară și, adaug ei, muzicală.

Lansare, comemorare, dragoste și cântece fără uitare. Cântecele lui, ale prietenului pe care de multe ori l-am simțit ca pe un frate. Comunicam prin puține cuvinte, dar într-o perfectă înțelegere. Eram amândoi adepții dictonului – non multa, sed multum. El, grav, bând și prietenos. Eu la fel, dar mai puțin grav de la microfon.

Muzical, Victor Socaciu a comunicat în tonalități triste sau strălucitoare, minore sau majore, așa cum a simțit în funcție de versul ales, cel clasic, versul contemporan publicat sau cel propriu, niciodată, pus la întâmplare.

A lăsat o muzică și profundă, și melodioasă, și accesibilă, ușor de intonat, dar și greu de uitat. Mare talent în diversificarea melodică. Imposibil să-i găsești două piese asemănătoare, dar și mai mare talent când a fost vorba de a crea refrenul unui cântec. Mărturie stau atâtea și atâtea albume pe care nu le mai amintesc acum.

Ai talent, respiri libertate. – scria Blaga. Și asta și-a dorit Socaciu pentru toți semenii. Îi mulțumesc omului cu o chitară că ne-a adunat, a cântat și ce trebuia, a demonstrat.