N-am făcut niciun calcul, dar cred că am vorbit cel mai mult la Colecția de muzică despre regele tangoului interbelic Cristian Vasile, născut într-o zi de 8 mai 1908. Â

Cu totul fascinant începutul. 1931 – cei trei prieteni, compozitorul Ionel Fernic, poetul umorist Ion Pribeagu și tânărul tenor brăilean, care tocmai renunțase la Conservator pentru romanță și tangouri pe care le cânta cu șarm și eleganță, se decid să meargă la Berlin cu trenul, bineînțeles, pentru a înregistra mai multe cântece. Orchestra Dajos Bela îi aștepta.

Tot drumul, Pribeagu, obseedat de linia melodică a tangoului uruguian Zaraza, încerca fel de fel de rime, convins fiind că poate ieși ceva nemaipomenit dacă îi păstrează titlul și-n versiunea românească.

În spaniolă, zaraza înseamna un material oriental, un imprimeu textil originar din India. Așa a fost premiat în 1929 la Montevideo, așa a fost cântat de foarte mulți interpreți sud-americani, așa s-a auzit în Europa, culminând în 1930 prin vocea actriței argentiniene Sofia Bozan.

În fine, s-a înregitrat și Zaraza cu textul lui Pribeagu, așa cum îl știm, despre o femeie cu adevărat fatală. S-au întors în țară și la nicio săptămână era cel mai iubit cântec, iar bucureștenii, împătimiți ai muzicii și distracției, au făcut din Cristian Vasile cel mai adulat artist.

Zaraza, în variantă românească, a fost apoi considerată cea mai bună a acestui tangou și la Paris, și la Madrid, și la Berlin, și la Roma, și peste tot. Lumea era îndrăgostită de această misterioasă Zaraza, mituri și povești se nășteau peste noapte.

Numai că Zaraza n-a existat niciodată, nici în volumul De ce iubim femeile al lui Mircea Cărtărescu, nici în filmul Supraviețuitorul cu scenariul lui Sergiu Nicolaescu, nu a fost nici iubita lui Cristian Vasile, nici n-a fost omorâtă în bariera Vergului, nici…nici… nici… din toate câte s-au vehiculat. A fost doar un cântec foarte, foarte iubit care prin popularitatea sa, a căpătat valoare de simbol în zona muzicii ușoare românești. Zaraza cu legenda ei continuă.