Ieri publicate, azi difuzate. Ieri, adică 25 martie 2000, când compozitoruil Henri Mălineanu aniversa 80 de ani. Azi, adică în a 12-a zi de noiembrie, la 22 de ani de la plecarea sa. Se întâmpla, deci, tot în 2000, după câteva luni.

Alături de Ion Vasilescu l-am numit pe Henri Mălineanu vârf de atac al spiritului național în muzica noastră ușoară și am început astfel articolul de atunci. Mare melodist, maestru al catanbilității, nume marcant al școlii românești de gen, compozitorul cu cel mai rafinat umor, intelectualul cu o infinitate de șlagăre, Mălineanu a dat creației noastre sunetul fundamental de care are nevoie orice muzică durabilă.

Dacă ți le apropii cu egală intensitate, melodiile sale străbat timpul și distanțele: „Garofița”, „Primul nostru tango”, „Adevărata mea dragoste”, „Cele mai frumoase fete”, „Din zi în zi”, „Îmi placi din ce în ce mai mult”, „Ce cauți tu în viața mea?”, „Marinică”, „O melodie dintr-o mie”, „Iubito”, „Ce să fac dacă-mi placi?” și câte altele.

Nu-i așa că le cunoașteți? Da, să nu uit „Mica serenadă”, mult fredonată la vremea ei și inclusă în concertele sale la București, în 1957, de actorul și cântărețul italo-elvețian Vico Torriani.

Henri Mălineanu și competiția valorilor: „Totul se câștigă prin originalitate și specific, nu prin copii fără șanse”, spunea el. Și câte șanse ne oferă nouă celor care comentăm asemenea creatori. Fructificându-le am mai umblat puțin câte puțin la capitolul valori. E nevoie. „Colecția de muzică” – Dixieland. Gică Petrescu.