Ieri publicate, azi difuzate. 5 noiembrie 2010. Ne părăsea Adrian Păunescu, poetul cuvintelor incendiare, poetul polemic racordat la toate lungimile de undă. Am fost surprins și emoționat când Andrei, fiul, m-a sunat și mi-a propus să scriu două-trei rânduri pentru cel care, și de aici pun ghilimele, pentru că așa am scris: cel care liber în suferința sa, își definește starea de grație astfel: cum vreau să fiu mai rău, cum devin imediat mai bun. Nu-i așa? Îl știm. Îi cunoaștem strălucirea și forța rimelor ce vin din harul fără seamăn. Știm că a purtat mereu cu el nerenunțarea, iubirea incurabilă, durerea și libertatea, iertarea și nerbdarea, egoismul înălțător de a nu putea trăi fără patrie, patima-patimă în toate câte sunt. Și încheiam eu cele două trei rânduri astfel: mai spun ceva despre poet și amestec timpul cu eternitatea. De aici din Radio, și acum repet ce-mi place mult în versul său e muzicalitatea. Ascultăm melodia „Umbra” al cărei subînțeles își caută singur drum: Fior prin mine umblă/Și nu am trebuință/Te rog pe tine umbră să redevii ființă. Nicu Alifantis 1984