recenzie la volumul meu de versuri Zoon
Poetikon
de Marius Ștefan Aldea
Când l-am cunoscut pe George Asztalos în carne şi oase
la Tabăra de Poezie de la Sibiu şi Cisnădioara, am avut un mic şoc:
unul din cei mai neserioşi poeţi români în viaţă era, de fapt, de o
seriozitate soră cu sobrietatea. Am stat împreună 4 zile şi
smulgeam vorbele de la el cu un cleşte conceput special pentru
asta. Acest tip, ce poartă cu lejeritate în cârcă dublul vârstei
mele, tăcut şi misterios, fumând cât pentru toţi la un loc,
contribuie sănătos la frumoasa teorie conform căreia poezia de tip
umoristic, având ca fundament poanta, ascunde o lume întoarsă pe
dos, nevrozată, deprimată, cinică.
Imediat ce iei cartea lui George Asztalos, te gândeşti
la Aristotel şi la al lui zoon politikon. Dacă filosoful studiază
omul ca animal social în sânul unei cetăţi, poetul îl studiază ca
pe unul poetic, singur-cuc, situat în exteriorul unei cetăţi aflate
în prăbuşire. Avem de-a face cu o contemplare la mişto şi o
auto-analiză la super-mişto. Ironia şi auto-ironia sunt prezente în
toate textele. Asta face lectura plăcută, lejeră şi incitantă. La
fiecare pagină lectorul are certitudinea că intră în contact cu un
poet lucid, inteligent, ascunzând în spatele poantelor o imensă
tristeţe. E ca un one man show, la care ai putea râde o noapte
întreagă, ai râde şi ai cădea pe gânduri sau ai repeta halucinant
mă râd şi plâng, mă râd.
Cartea se împarte în două cicluri: Poeme cu animale mici
şi Drăcii angelice. De zdrangoste. Cele două cicluri sunt
incongruente unul cu altul, atât ca întindere, cât şi ca realizare
poetică. Mai mult decât sigur că fiecare ciclu reprezintă, practic,
o perioadă aparte pentru evoluţia poetului.
În Poeme cu animale mici influenţa naumiană îşi lasă
amprenta labei ei de animal gigantic. De cele mai multe ori,
trimiterea la Nuam este voită, (vezi Mottografia cu Jenică,
trimitere evidentă la Călătoria cu Stelică) dar şi aşa acest ciclu
reuşeşte să irite la un momendat prin exces de zel. Plus că acest
univers artificial, creat cu uneltele altui poet, reuşeşte să
plictisească cititorul prin lipsa unei autenticităţi şi prezenţa
unor formulări oximoronice destul de nefericite. “am un microbus
plin cu microbi”, “trăiesc un coşmar visător” etc. Iată şi dovada
naumiană a ciclului: “era grozav nu bea ţesea mai ales”, “mă şi
înjura”, “mă asasina la cap îmi plăcea al naibii era/ un bengos
prăpădit mă agitatule ziceam bagă mă/ una de Dinescu/ fă-te că
poezezi/ să ne papagalim poezeşte/ şi el turuia sunt tinerr duamnă
am/ puţă de om serios/ îmi place veşnicia de la buric în jos”, “am
şi gagică zice omul poartă codiţe luungi/ zic bravo măi
năzdrăvanule poate ai şi pupat-o”, “măi devotatule îi zic/ mai ieşi
şi tu prin oraş ce stai ca blegu? El tace/ îmi face semn cu ochiul
lui umbros”. Chiar dacă îi reuşesc aceste copii la indigo (voite
sau nu) aş fi tentat să cred că acest lucru dăunează cărţii. Dar
acest ciclu are şi foarte multe reuşite. Lăsând gustul pentru Naum
la o parte, Asztalos reuşeşte să captiveze atenţia cititorului prin
propriul lui stil, de neconfundat, care va fi prezent în tot ciclul
Drăcii angelice. De zdrangoste. Iată câteva din ele: “nişte
pompieri focoşi nici nu apucau/ să se stingă că le ardea”,
“nebunele sunt doar nişte gagici/ mai trăsnite decât celelalte”,
“drace să dispară/ toate femelele cu/ scumpele lor coduri de bare/
abia atunci aş începe naibii şi eu/ să le iubesc”, “dacă femeia te
mângâie rău/ bate-o bine”. Şi toate acestea anunţă nebunia simplă
şi captivantă din ciclul următor.
În continuare oximoronul este la el acasă. Viaţa este un
banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec.
Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne
pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează
între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este
prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul
îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o
tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e
o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt
tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la
lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar
mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă
de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat
despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost
război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este
şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil
părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le
ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să
fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la
coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am
zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”.
Prin cel de-al doilea cilul poezia lui George Asztalos
se dovedeşte a fi una aparte; după faţada ludicului, paradoxului şi
sarcasmului se află o lume interioară plină de dor, de chin şi de
jale.”am un stingător/ cu spumă de şampanie”, “hai pofteşte-mă în
mijlocul tău de transport/ am fierbinţeli înveleşte-mă/ cu haina ta
gata putrezită din Danemarca/ hai bucură-mă în supărarea mea”, “eu
mă ţin de cap vreau să mor/ şi mi-e o sete nebună/ ca o găleată
spartă/ uscată la fântână”, “poftiţi vă rog luaţi loc/ v-aş da o
dulceaţă/ dar mi s-a terminat de mă dor dinţii/ vă-ntreb plouat
aşa/ deşi sunt dureros de senin:/ n-aveţi cumva/ un algocalmin?”,
“numai radioul are accese/ cu hailaviu fix pe forevăr”, “ei bine
era viaţa mea la o adică/ şi nu morţii ei de lume”, “îmi scriu
phoemele cu nopţi albe/ pentru zile negre”, “plăcerea e binele
suprem aşa că lua-ne-ar/ naiba delicateselor/ lăsaţi feministele să
vină la mine”, “voi veni cu plici-plici pe enter ce mai/ că suntem
toţi un download şi un delete/ mergem în pământ în cer sau pe ape
care mai de care/ păi normal aşa ne trebuie/ dacă nu suntem Cristos
să spunem hai/ ia-ţi tristeţea şi umblă”.
Apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în 2009, Zoon
poetikon este un debut în forţă pentru George Asztalos. Un zoom
poetic, o analiză şi o auto-analiză sub lupă, un stil lejer, dovada
unui mare talent, cartea lui Asztalos pregăteşte drumul sigur al
unui poet adevărat.
mulțumesc pentru lectură. dacă ți-a plăcut, primești titlul de
Lector Honoris Causa. Dacă nu, Nu. ;)