cînd cuvintele te părăsesc, ai culorile nuanțele gustul sunetele muzica armonia. ...
Citește mai departe
Astazi as scrie altceva despre cartea asta. Atunci, in 2014, era prima intalnire cu proza lui Cartarescu. A urmat Nostalgia si m-a convins pentru eternitate. Redau, asadar, mai jos un text pe care l-am scris acum un car de ani pe Altiasi despre o carte pe care, dac-ar fi s-o recitesc, sigur as percepe-o diferit. Mai profund si mai frumos. Imi era dor de Cartarescu, fara sa fi stiut asta si fara sa fi citit altceva in afara de De ce iubim femeile si unele dintre poeziile sale. Imi era dor de proza lui asa cum imi era dor de mine. Ii asteptam scriitura in aceeasi masura in care ma asteptam pe mine. Fara s-o fi stiut. Fara s-o fi dorit si fara sa-mi fi placut: „El [textul] carne din carnea mea, eu text din textul lui”. In spatele cuvintelor atent alese, al reprezentarilor aproape grafice si postmodern de precise a anatomiei umane, in spatele tuturor dedublarilor si pendularilor intre vis-ami
Citește mai departe
„O viață întreagă a mers tata duminica la biserică. Atunci când mama, bunicul și cu mine nu mergeam cu el, se ducea singur. Pe drumul spre casa își permitea să bea la bodega din spatele parcului un rachiu la botul calului și să fumeze o țigară străină. La unu fix era înapoi la masa de prânz. Chiar și în ultimii ani, când se umpluse de păcate până în măduva oaselor, el tot a mai mers la biserică. Cu toată grămada aceea de păcate eu nu m-aș mai fi dus la biserică în locul lui. Nu pot să îmi imaginez că duminica îi promitea lui Dumnezeu că o va încheia cu aia cu părul prins în coadă de cal, când el avea deja pe următoarea zi întâlnire stabilită cu ea. Observasem asta, lunea tipa venea la piață fără copil. La fel ca tata lângă nevasta lui, și ea număra duminica orele scurgându-se lângă bărbatul ei. Luni seara nici Dumnezeu, nici dracul nu i-ar fi ținut pe cei doi departe unul de altul. Duminica la prânz aveam două găini pe masă, iar ce rămânea mâncam seara. Tatăl meu mânca crestele ce
Citește mai departe
„Ter Azaria a ocolit masa și s-a dus la căpătâiul sicriului. A aruncat un ochi răposatei. Coșciugul era vădit prea mic pentru ea. Stătea presată bine în părți, cu umerii mari ridicați spre urechi, nemulțumită și îmbufnată. Pe burta mare și rotundă i se odihneau mâinile - palma stângă o acoperea pe cea dreptă, pe inelar îi strălucea stins verigheta roasă de vreme. De sub bucata de mătase liliachie, care acoperea trupul de la piept până la tălpi, se ițeau boturile unor pantofi mari bărbătești. Mărimea patruzeci și cinci, aproximativ. ” - Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian Fragmentul de mai sus e despre mirajul lucrurilor simple. Despre viață, cu povești, durere și dor. Dar despre viața aia simplă, de care cei mai mulți dintre noi uităm, în goana noastră neobosită spre fericirea instantanee. Fericirea de unică folosință. Narine Abgarian face ca timpul și goana să se oprească. Îți dă un răgaz, o amânare, o păsuire. Are grijă de tine,
Citește mai departe
stau în mașină în parcare la kaufland. aștept. afară ninge, iar eu citesc poezie. nora iuga îmi ține companie. am integrat-o în viața mea, ca pe-o rudă faină pe care însă nu apuci s-o vezi pe cât de des ai vrea. gata, s-a întors. a luat tot ce era pe listă. s-a terminat poezia.
Citește mai departe
"La poarta cimitirului era un autobuz. Tatăl meu era la volan, dormea cu fața în mâini. Numai că tatăl meu era mort de ani de zile. De atunci îl prinsesem de nenumărate ori la volan, în autobuze care mergeau și în altele oprite. El murise ca să poată conduce în continuare nesinchisit, ca să poată să ne evite pe mine și pe mama pe toate străzile posibile în loc să se mai ascundă de noi. A căzut în fața ochilor noștri și a murit. L-am scuturat, brațele i se bălăngăneau, dar apoi au devenit rigide. Obrajii i s-au lipit de os, fruntea i s-a făcut de vinilin rece, o răceală care n-ar avea voie să se instaleze în oameni pentru că nu o mai uiți niciodată. Eu îmi tot treceam mâna peste fruntea lui și îi deschideam larg ochii ca să intre în ei lumină și să îl oblige să trăiască. Fiecare mișcare a mâinii devenise nepotrivită. Mă agățam încă de el, pe când mama s-a detașat ca și cum nu l-ar fi posedat niciodată. Căderea lui ne-a arătat cum te oprești brusc să mai dai ajutor, devii brusc rece
Citește mai departe
Ciudat, amețitor, eclectic, 2023 a adus provocări (chiar și) la nivelul lecturilor și mai puține întâmplări frumoase ca 2022. Cu mai puține coincidențe, mai multe blocaje, memoria afectată de anumite evenimente, lista cărților parcurse arată așa:
Citește mai departe
Îți vezi de viață. Faci, în fiecare zi, tot ce trebuie să faci. Tot ce se așteaptă de la tine. Și faci asta zi după zi după zi. Și e în regulă. Îți iei un pic de confort și fericire din asta. Apoi într-o noapte oarecare ai un vis, iar când te trezești te înspăimântă ce se întâmplă în fundalul creierului tău, în fundalul zilelor în care faci ce trebuie să faci, task după task după task. Și-atunci faci conexiuni. Și rămâi înmărmurit. Încerci să schimbi ceva, să simți că trăiești. Dar o faci cu adevărat? Cât timp? * * * Ikiru înseamnă a trăi. Ikiru este și un film japonez din 1952, iar Living este o adaptare din 2022 care poate fi găsită pe HBO. Nu este un film extraordinar. Nici nu pretinde asta. E însă fix ce ai nevoie acum sau oricând altcândva. Prin simplul fapt că e
Citește mai departe
undeva, pe una dintre străzile învechite ale Iașului, locuiește o femeie în vârstă. gârbovită, fără dinți, mereu singură, iese la plimbare. o întâlnesc uneori în plimbările mele. în restul timpului uit că există. timpul ne leagă. mereu când mă vede mă întreabă cât e ceasul. invariabil. la început când o vedeam speram să nu mă întrebe nimic pentru că nu îmi place să fiu întreruptă din gânduri. apoi a început să-mi placă. când o văd mă pregătesc de la distanță: îmi scot căștile, mă uit la ceas și aștept să mă întrebe. sper să mă întrebe. mă tem că dacă n-o face înseamnă că îi e rău. nu sunt însă un ceas bun. nu-i zic niciodată ora fixă. aproximez timpul, îl îndulcesc. și îl exprim cu toată căldura de care sunt capabilă. niciodată nu îi zic mai mult, deși fiecare por al ființei mele vrea să îi transmită că o înțeleg și că iubesc faptul că iese la plimbare. și că abia aștept s-o revăd. am prins drag de ea, deși n-o cunosc și nu mă cunoaște. nici nu știu d
Citește mai departe
L-am citit pe Augustin Cupșa prin și pentru AltIași. Și am profitat de această ocazie. Întîi cu îndoială, apoi cu confortul familiarității. Prima dată l-am citit în 2011, cu Profesorul Bumb și macii suedezi, și volumul de povestiri a fost o surpriză plăcută. Am scris atunci un text pe care l-am încheiat așa: Pe scurt, lumea zugravita de Augustin Cupsa se inscrie perfect in teoria nimicului enuntata de profesorul Bumb: „Axioma: La fiecare capat al vietii se afla nimicul. Teorema: Nimicul de la un capat si nimicul de la celalalt capat sint unul si acelasi."
Citește mai departe
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o Nora. Scriam ...
Citește mai departe
There's a scarcity of Dessies. Yet, they exist and if you are lucky enough you might meet one or two in your lifetime. "Dessie was the beloved of the family. Mollie the pretty kitten, Olive the strong-headed, Una with clouds on her head, all were loved, but Dessie was the warm-beloved. Hers was the twinkle and the laughter infectious as chickenpox, and hers the gaiety that colored a day and spread to people so that they carried it away with them. I can put it this way. Mrs. Clarence Morrison of 122 Church Street, Salinas, had three children and a husband who ran a dry goods store. On certain mornings, at breakfast, Agnes Morrison would say, “I’m going to Dessie Hamilton’s for a fitting after dinner.” The children would be glad and would kick their copper toes against the table legs until cautioned. And Mr. Morrison would rub his palms together and go to his store, hoping some drummer would come by that day. And any drummer who did come by
Citește mai departe
Oboseală cruntă. Task-uri, deadline-uri, oameni ca obiecte, target-uri, obiective, deplasări, evaluări, examinări, buget, profit, pierderi - au devenit toate etc-urile ultimelor două luni. Cele mai aglomerate luni, în care m-am chinuit din răsputeri să nu uit că exist. A fost o luptă crîncenă, pe care am pierdut-o. Am pierdut deci contactul cu ceilalți și cu mine; cu tot ce reprezint atunci cînd nu mă ocup de etc-uri. Am pierdut inclusiv contactul și controlul cuvintelor. Nu am mai putut să scriu, ba la un moment dat uitasem de dealul meu cu dor. Era lesne de înțeles că nu aveam cum să cîștig. Și atunci am visat la ziua fără deadline. Acum, aproape că am ajuns la ea. Și încerc, deci, să recapăt controlul. Totuși, încă nu-mi vine să scriu. Mi-ar fi plăcut să las aici ceva despre atît de intima carte Eu sunt ținta în care Diana Turconi l-a intervievat pe fascinantul Geo Bogza în ultimul an de viață. Mi-ar fi plăcut să descriu cît de fru
Citește mai departe
“Do you remember when you read us the sixteen verses of the fourth chapter of Genesis and we argued about them?” “I do indeed. And that’s a long time ago.” “Ten years nearly,” said Lee. “Well, the story bit deeply into me and I went into it word for word. The more I thought about the story, the more profound it became to me. Then I compared the translations we have—and they were fairly close. There was only one place that bothered me. The King James version says this—it is when Jehovah has asked Cain why he is angry. Jehovah says, ‘If thou doest well, shall thou not be accepted? and if thou doest not well, sin lieth at the door. And unto thee shall be his desire, and thou shalt rule over him.’ It was the ‘thou shalt’ that struck me, because it was a promise that Cain would conquer sin.” Samuel nodded. “And his children didn’t do it entirely,” he said. Lee sipped his coffee. “Then I got a copy of the American Standard Bible. It was very new then. And
Citește mai departe
Am mai mîzgălit despre asta acum niște ani, dar mi-a trecut prin minte mai des de-atît. Mă preocupă mult găsirea de sensuri. Mai mult decît mi-aș dori. Ce înseamnă viața? Care este scopul ei? Ce înseamnă să trăiești? Mai putem noi face acest lucru într-un mod autentic sau e ca pe social media? Nu cred că voi putea vreodată - sau prea curînd - să ajung la un consens sau la o concluzie. Să spun, gata, am aflat care-i sensul vieții, de acum pot să mă ocup de altceva. Ca un soi de DIY project. După care să fac o masă din paleți din lemn! Mai onest ar fi să tragem o concluzie cînd ne aflăm mai aproape de final. Iar concluzia aceea să nu fie ca o sentință definitivă, ci ca o părere mai mult sau mai puțin avizată. Ca o postare pe Facebook, care atrage sau nu Like-uri.
Citește mai departe