Sări la conținut

Litere

Litere

Am rămas fără cuvint

E greu să scri proză dacă eşti poet. În poezie te laşi condus de simţuri, uneori poţi zbura chiar şi fără aripi direct în magie, dacă ai în tine ritmul. Poţi dansa pe vorbele tale, fără să fie nevoie să ţinteşti cu precizie tuşa din colţul paginii. E nevoie doar să deschizi uşa şi metafora se strecoară cumva, chiar dacă mingea cade în afara de marginea terenului de joc. Ideea ta sugerată a

Litere

1 DECEMBRIE 1918

MAREA UNIRE DIN 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe…

Litere

Dumitru Augustin Doman, ZIDUL DE CEAȚĂ... Câteva semne, tehnica lucidă a morții... „Vine o vreme/ când deja e târziu în lume și/ omul se îmbracă în întuneric/ ca-ntr-o cămașă neagră și/ pleacă uitându-se numai înainte” (p. 116). Toate sub „notele vesele a

  Moartea și acordurile de coțofană ale saxofonului   Tema morții este una acută pentru un scriitor. Ea a generat, alături de tema iubirii, numeroase cărți de poezie, proză, eseuri etc. Dumitru Augustin Doman „inspirându-se” din realitatea crudă, ne oferă volumul de poeme ZIDUL DE CEAȚĂ, apărut la Editura Limes, în anul 2023, 131 pagini de poezie implicată. Scriitorul a abordat această temă în cartea  anterioară Moartea de după moarte (Ed. Junimea, 2019), eseurile sale fiind complexe și tratează tema democrației morții la individul din secolul al XX-lea și din secolul al XXI-lea, cumva relaxat și reflexiv. Eliberat de angoasa povestirii în sine, autorul scria: „Să murim frumos. Noi murim în fiecare zi, odată cu privirea și cu mintea unui prieten, unui cunoscut, unuia care te-a reținut pe retină pentru zece secunde. În fiecare zi moare unul din aceștia. Să fim așadar buni, pentru a muri frumos în privirea și în mintea tuturor celor cu care ne-am intersectat pentru o sută de ani,

Litere

dependent de frumos, dependent de cuvânt

curiozităţi niciodată nu am ştiut să răspund la întrebarea celor mari: ce vrei să fii când o să creşti mare? mi se părea ceva inimaginabil acel mare pentru că mare era norul ce mă urma ca un căţelandru şi trenul care manca jăratec ori de câte ori plecam la bunici (aici am băgat o minciunică pentru că eu nu mai aveam bunici şi nici amintiri) dar trenul era mare şi de fiecare dată ajungea sătul, dimineaţa când ceaţa îşi scutura fusta ridicându-se dintre brazii singuratici şi dintre şinele căzute fără suflare din gară, cum ieşeai, îşi deschidea burta o hodoroagă antică