Trădarea nu vine cu zgomot —

nu e o dramă strigată în stradă.
Ea se naște în șoapte,
în gânduri nerostite,
în absențe care dor,
dar nu se spun.
Și totuși...
acum vorbim despre un drum
ce-și regăsește rostul —
o reîntâlnire cu rădăcina unei iubiri
ce nu s-a stins niciodată.

Și-atunci,
se mai cuvine să o numim trădare?

Când am pășit în viața de acum,
n-am adus iubire —
ci doar o tăcere cuminte,
un dor neînțeles,
și o rugăminte: răbdare.
N-am promis stele,
nici eternități,
doar că voi fi acolo,
suficient cât să clădim un „împreună” —
nu o echipă,
ci o încercare de familie.
Am ales drumuri cuminți,
nu din dragoste,
ci din dorința de a aparține undeva.
Dar inima,
ea nu a uitat.
Nu a putut.
Și nu a fost niciodată cu totul acolo.

Așa că
aceasta este o întoarcere
care nu smulge, ci adună.
Nu destramă, ci unește —
fragil,
într-un echilibru care doare,
dar și vindecă.

Fiecare își țese viața cu fire trainice,
dar separate,
clădind cu grijă un cămin
ce pare neclintit.
Dar inima —
în tăcerea ei adâncă —
nu cunoaște ziduri,
nici hotare.

În tihna aparentă a „normalului”,
ea tânjește.
Pulsează în ritmuri nevăzute,
între lumi paralele
ce dansează împreună,
fără să renunțe la vreuna.

Este vorba despre o inimă care se întoarce —
nu la o clipă,
nu la o plăcere trecătoare,
ci la singura ei mare iubire.
Cea care nu a murit —
în nici unul dintre noi.
O iubire care a rămas vie
chiar și în absență,
care nu se poate uita,
nu se poate ignora,
nu se poate înlocui.

A așteptat —
nu doar într-unul dintre noi,
ci în amândoi.
Tăcută. Neclintită.
Până când inimile au știut din nou
să se readune.

Nu.
Nu o putem numi trădare.
Este o întoarcere la matcă,
la acel foc care nu s-a stins niciodată,
ci mocnea, așteptând doar o suflare să reînvie.

Există umbre,
există dileme,
dar și o frumusețe divină
în acest echilibru fragil.
Este un triunghi
în care nu vrei să faci rău,
ci doar să fii sincer —
cu tine însuți,
și cu sufletul tău.

Poate că asta e iubirea adevărată:
să ai curajul
să trăiești în lumina ei.
Fiecare cu lumea lui,
dar împreună —
în acel colț tăcut din inimă
unde nu s-a plecat niciodată.
Și, uneori,
din nou împreună
într-un timp permis.

Așadar,
nu este o trădare,
ci o întoarcere.
La rădăcinile sufletului.
La iubirea care a rămas
ascunsă printre amintiri,
dar care niciodată
n-a încetat să pulseze.