Soseaua, brazdata de gropi tainice, e deja aglomerata. Semafoarele coloreaza claxoanele ce apar subtil, cand multimea isi agita membrele gasind noi modalitati de a traversa strada fara a mai astepta sa se calmeze atmosfera. E al doilea autobuz uzat ce trece pe langa mine, plin de chipuri a caror zambete nu le voi cunoaste niciodata. In oglinzile si geamurile sale nespalate eu tot nu am reusit sa revad soarele asa cum speram inainte sa ies din camera dezordonata in intuneric. Inca ma inspaimanta prezentul cu tentaculele sale scurte ce nu-ti permit sa te invarti mai mult de o secunda. Prezentul e inamicul ce ma trimite inevitabil in trecut. Ghidata de trotuar, in zgomotul tobelor murdare de esapament nu imi mai aud gandurile. Incontinuu sterg amintiri si ganduri in liniste, caci aici nimeni nu ma cunoaste, deci nu au cum sa afle ce lupta duc pentru ca lesinatul meu suflet sa-si revina. Baloanele de sapun, ce le arunc inspre oameni, se sparg mult prea repede si niciunul dintre ei nu reuseste sa le imortalizeze zborul limitat. Astept noi crapaturi in nori ca sa-mi pot alege cararea, caci ma simt pustie intre atatea pulsatii diferite, derutata in fata zecilor de stradute ce mi s-au inghesuit in cale. Contemplez orasul nou in care ma aflu, desi nici acum dupa doua saptamani de cand ii adulmec aerul nu realizez ca ma aflu departe de locul unde toate au inceput. Acum toate imi sunt straine Si totusi ma simt in siguranta. Cand soarele va penetra norii se vor decolora toate imaginile din mintea mea, voi invata sa zic „nu” si ma voi ridica deasupra minciunilor cu care am fost alimentata fara mila. Nu mai pot sta in loc, trebuie sa imbratisez toamna ce vine, sa-mi acopar pielea, sa-mi protejez buzele si sa ingramadesc noi caiete de cursuri in geanta. Sunt din nou acasa...