RAPORT ASUPRA
UNEI APOCALIPSE ANUNŢATE: „DERIVA SENTIMENTELOR”, de
VICTORIA MILESCU (Editura Betta, 2016,
Bucureşti)
Cum se defineşte, tehnic,
„deriva”? „Unghiul dintre direcția de deplasare dorită a unui avion
sau a unei nave și
direcția reală de deplasare determinată de vânt (la avioane) sau
de curenții maritimi (la nave)” – cf.
Dicţionarul explicativ al limbii române.
VICTORIA MILESCU,
prin volumul „Deriva sentimentelor” (cu
oPrefaţă semnată de singur-curajosul şi eruditul om de
cultură daco-valah, NICOLAE GEORGESCU...unul dintre ultimii
intelectuali autentici şi oneşti, ai Daco-Valahiei
contemporane!), se dovedeşte a fi nu o Poetă
atitudinală, ci, mai curând (cel puţin aparent!), o Poetă
constatativă (de fapt, constatările ei, pe alocuri năucitor de
crude, sugerează Adevărul esenţial: VICTORIA MILESCU este o
Poetă a rezistenţei disimulate sub sabotajul, prin
descriptivism crâncen, al demenţei la care a ajuns „lumea
prezentului” - ca într-o fundătură!): teribil de
lucidă, chiar dacă şi-ar dori, din străfund de suflet şi
conştiinţă, o altfel de existenţă, faţă de care să se raporteze cu
altfel de viziuni şi sentimente – este obligată, de realitatea
deviantă, „în derivă”, să ţină cont de monstruoasele
forţe invizibile care mână lumea aceasta spre râpa dezastrului
ultim – cât şi de efectele, în mare parte catastrofice (dar cu
perspective de-a dreptul apocaliptice...), a acţiunii acestor forţe
invizibilo-subterane. „Raportul” pe care-l dă (asupra
lumii şi „derivelor” ei, repercutate, exploziv, în
zona sentimentelor!) vizionara Poetă, asupra
lumii în care există (?! – ...sau se revoltă contra
existenţei...”aşa”?!) - este unul cu totul
neliniştitor: nimic din ce se vede nu arată cum ar trebui să arate,
nimic din ce există nu mai vrea să fie cum i s-ar cuveni să fie,
prin datele sale originar-sacrale. Poeta recunoaşte, cu o
sinceritate liminală, că dorinţa (setea de sacralitate) şi
realitatea senzorială (desacralizată, în modul cel mai
grosier...dar desacralizarease împlineşte prin noi,
prin orbirea/ignoranţa noastră vinovată şi colectivă, cum
precizează Jorge Luis Borges, în Roza lui Paracelsus – cf.
Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 343!)
au intrat într-un conflict final, la modul iremediabil şi
ireversibil – în acest teatru cosmico-terestru (ajuns la
nivelul de bâlci generalizat-grotesc degenerat/”operă
comică”! – „operă” sinistră, care
stârneşte o groază cumplită în Poeţii Lumii [dar extrem de discret formulată de Poeta
VICTORIA MILESCU!], precum că Dumnezeu şi-ar fi părăsit
Creaţia şi creaturile: „De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi
refren:/Ne me quitte pas...”): „Am crezut că
suntem prieteni/am crezut că ne iubim/cu o iubire desăvârşită/am
crezut că putem să ne destăinuim fără sfială/(...) am crezut că
poezia este cheia de aur/a existenţei noastre/(...) am crezut că
nicăieri nu există/că niciodată nu s-a inventat încă/pentru cei mai
frumoşi dintre frumoşii nebuni ai/lumii.../Doamne, de ce nu mă laşi
la experiment şi iluzie/până la ultima replică/din opera comică –
viaţa mea/la poli divergenţi în echilibru fragil/De ce mă trezeşti,
Doamne, cu acelaşi refren:/Ne me quitte pas...”
(Am crezut, p. 62)
Paşnicul oraş al Iubirii şi
Poeziei („Plin de poezie îmi pare acest
oraş/[…]
plin de poezie ca un stup de miere/privind perechile
tinere mergând în tandem/pe aripi metalice, argintii/decupate din
stele”) - capătă,
treptat, fiori thanatici, explodaţi chiar „în buza”
Iubirii: „nimănui să nu-i pese de tine/decât unui singur om
care vine încet/nu ştii când, nici de unde, ca moartea”
(Oraşul bunăvoinţei, p. 56) – după care oraşul îşi
dezvăluie, fără nicio reţinere, fără niciun complex ori scrupul -
forţa malefică sub „ordinul funcţional” (şi sub
„ocrotirea”!)căruia s-a pus (în mod silit!):
Infernul Auditiv, cu funcţie decompozabilă,
dezintegrabil-dizolvantă de esenţe divine, grotesc-deformantă,
asasină de diversitate, de trezie spirituală şi de
personalitate/identitate, obţinându-se distorsiunile semantice
optim diabolice (în primul rând, poate – SUFOCAREA!
-confundată, isteroid, cu...libertatea: „peştii
ţipă sufocându-se că sunt liberi”): „Zgomotul
continuu al oraşului/ca o pile de şarpe/târându-se pe
şosea/frecându-şi solzii de zidurile/învechite, zgrunţuroase/de
obloanele trase, de trupurile/ arămii, vibrante/în ziua
caniculară/cât de obosită trebuie să fii/să te întinzi cât e strada
de lungă/şi să adormi, părul să-ţi curgă/până-n triajul vagoanelor
(...)/plasa cu peştele abia scos din baltă/îţi scapă din
mână/alunecă printre maşini/peştii ţipă sufocându-se că sunt
liberi” (Canicula, p. 67).
Trăind această lume, Poeta nu se
dezice de ea. Constată punctele pe unde se infiltrează diabolismul
mizer şi, concomitent, iese (şi se pierde) ireversibil,
sacralitatea („În jurul meu se moare/eu fac o tartă
dulce-amară/cuptorul încinge casa ca iadul” – Crini,
mâini violete, p. 44 – „violetul” este atât
culoarea episcopală, cât şi culoarea
„sufocării/înecării”) – dar ştie foarte exact cum ar
trebui/ar fi trebuit să arate o lume originar-sacrală:
„căci iubirea îl mână în viaţă/pe acest popor de poeţi şi
arhitecţi/spune poemul rebel ca un cal de rasă/ce ar fi trebuit să
înceapă cuviincios cu//a fost odată/o cetate a lui bucur unde toţi
oamenii/vorbeau în versuri şi gândeau în cântări” (Efemer
şi perpetuu, p. 21).
Însă este nevoită („viaţa
mă împinge în ziua următoare/viaţa mă duce de lesă/mă obligă să
respir, să beau, să mănânc/să muşc, să lovesc/de toate mă
învaţă” - idem), prin receptarea realităţii, să se supună,
ba chiar să se conformeze la modul complicitar („doar
prezentul contează” – p. 41), chiar şi la atmosfera
suprasaturată de crimă a planetei Terra, să-i considere pe
„fraţii lui Irinwe”, Demonul Sângelui/Însângerării
Criminale– RUDE! Deşi complicitatea este una silită,
reticent-sinistră – Poeta ştie că alternativa călăului nu
poate fi decâtvictima (şi vocaţia
martirajuluilipseşte, tot mai cronic, în lumea aceasta,
sufocată de diabolismul înghesuirii în timpul prezent, cel
care asasinează, simultan, trecutul şi viitorul
planetei vieţii...): „se aud explozii, tirul armelor
automate/îmi dau cu ruj pe buzele albe/în continuare
se moare, se moare/sună telefonul: trebuie să cobor/rudele mă
aşteaptă, prietenii/toţi poartă veste antiglonţ, căşti,
pistoale/cobor emoţionată/ţinând în mână un buchet de
grenade...” (Crini, mâini violete, p.
44).
Hristos îi numea „fraţi şi prieteni” pe
apostolii săi – şi, în consecinţă, prin apostolii săi, îi/ne numea
aşa pe toţi cei care aduc/aducem/am aduce (hmmm...) Paceaîn
lume: „FERICITI CEI BLÂNZI, CĂ
ACEIA VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL. "FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA
FIII LUI DUMNEZEU SE VOR
CHEMA”...Acum,
„buchetele”noastre, ale tuturor pământenilor, duhnesc
a...”grenade”. Ne întâlnim-întâmpinăm şi ne
„fericim”, unii pe alţii, cu explozii ucigaşe...Şi
n-avem dreptul să arătăm cu degetul în altă direcţie, decât spre
propriul nostru piept – căci Dostoievski are perfectă dreptate,
când afirmă: „Fiecare dintre noi este vinovat de păcatele
întregii lumi”!
Eh, a început, de mult, să
funcţioneze, din plin, „lumea pe dos”, din evocările
medioevice...
Poeta VICTORIA MILESCU
este creştină, deci este perfect conştientă de miracolul lumii
originare, adică, de TRADIŢIA REALĂ, de „rădăcinile
înfipte în magma pământului” (Fructul oprit, p. 66),
dar nu e deloc la fel de sigură că în POEMUL-VERB (imaginat
ca Şarpe Luciferic) nu s-au instalat, deja, germenii
diabolici ai destructurării, căderii, înjosirii sinucigaşe:
„poemul paratrăsnet/cu limba lui despicată/trupul poetului e
un copac misterios/cu rădăcinile în magma pământului/cu fructe
miraculoase/pârguite de fulgerele/din ochiul lui Dumnezeu”
(Fructul oprit, p. 66).
Dar, cine ştie (...iar
VICTORIA MILESCU a aprofundat eminescian-nirvanica
Rugăciune a unui dac, cât şi poemul Andrei
Mureşanu, conţinând celebra odă adusă lui Satan-Opusul
aparent al Lui Dumnezeu!): în economia divină e posibil ca şi
Arhanghelul Lucifer-Cuvântul (numai aparent opus lui
„Dumnezeu-Cuvântul”!) să aibă, în cele din urmă, un
rol fundamental important, întru soteriologia şi regenerarea
cosmică (precum l-a avut în originaritatea Facerii, prin
iscarea şi separarea Luminii de Întuneric –
„luces”-lumină, „fero-fere-tuli-latus”
– a face... – Făcătorul Luminii!) –dacă nu constructiv
(continuator, adică, al degradării spirituale a acestei lumi!),
atunci, măcar, re-constructiv (de forţe şi
„arhitectură” – ARHITECTUL este un arheu al
Poeziei VICTORIEI MILESCU!) – întărindu-i, prin proba
iniţiatică a ispitirii, pe toţi cei creaţi de Dumnezeu:
„Mănânc puţin/dorm puţin/stau în ploaie, sub ger, în
zăpadă/las loviturile să cadă grămadă/rabd umilinţe/să mă acuze, să
mă rănească/trec prin foc şi sabie/liniştea mea sufletească/nu ştii
când te loveşte fericirea/şi trebuie să fii călit/fericirea e un
lucru nespus de greu” (Fericirea, p.
141).
La fel de greu, ca şi orice
moarte iniţiatică...De fapt, mult dincolo de evidenţierea
„derivei” lumii de azi, volumul VICTORIEI
MILESCU ne pregăteşte pentru moartea iniţiatică, întru
„Noul Ierusalim” ioanic...
...Întrucât
Poeta-mistagog (adică,
oficiind ca “preot inițiator în mistere la vechii greci”
- [prin
extensiune semantică]: “epitet dat unui om înzestrat cu puterea
de a pătrunde aspectele ascunse ale
realității”)VICTORIA
MILESCUeste creştin-ortodoxă (adică, de rit
bizantin), adeptă, deci, a TRADIŢIEI, ca mod de fiinţare
întru originaritate – în finalul notelor noastre de lectură vom
cita cuvintele unui japonez (Niponia cea dârză este, încă, cel
puţin parţial, Patria respectului faţă de TRADIŢIE...
– în ciuda eforturilor diabolice ale „oculţilor”
lumii, de a nu mai fi... „aşa ceva de periculos”...),
citat, la rândul său, de Giovanni Papini, în geniala sa Carte
neagră:
„În 1953, Americanii au
obligat Japonia, sub ameninţare, să-şi deschidă porţile
civilizaţiei occidentale (n.n.: adică
„nimicului”...”pulvis-pulveris”...Amurgul Lumii/Ragnarökr!); iar
noi, în loc să rezistăm, am devenit elevii şi imitatorii Europei şi
ai Statelor Unite. Excelenţi elevi; dar e foarte greu ca elevii
să-şi depăşească maestrul, continuând să lucreze în acelaşi domeniu
cu cei de la care au primit învăţătura. Noi am fi putut poate
continua, în ciuda ameninţărilor, să fim un popor de samurai, de
artişti şi de poeţi. În loc de asta, noi am vrut să devenim un
popor de industriaşi, de ingineri şi de navigatori. NOI AM TRĂDAT
VECHIUL SPIRIT AL TRADIŢIILOR NAŢIONALE; PENTRU ASTA NE-AM PRIMIT
RĂSPLATA” (cf. Giovanni Papini, Cartea neagră,
Editura Fronde, 1997, p. 61 – cap. Vizită la
Otorikuma).
Evident că (afară de calitatea
de...”samurai”!), cele afirmate mai sus se potrivesc
şi poporului daco-valah (popor de „artişti şi
poeţi”). Dar, în primul rând, această diatribă
amar-moralizatoare, a japonezului din cartea lui Papini, se
potriveşte, perfect, cu intenţionalitatea reală (dar cât de
rafinat, subtil insinuată!) a volumului „Deriva
sentimentelor”, a Poetei VICTORIA
MILESCU.
prof. dr.
Adrian Botez
